Iulian Chifu: Republica Modova faţă cu campania de luptă anticorupţie: depăşirea constrângerilor
Am văzut câteva tentative de luptă anticorupţie. Unele reuşite, altele de-a dreptul ratate. Unele imitaţii şi teatru, altele serioase şi profunde. Şi lupta anticorupţie se realizează nu pentru că este un scop în sine.
Corupţia este o năpastă, afectează societăţile, încrederea în dreptate şi instituţiile judiciare, în primul rând. Apoi afectează economii şi bugete, mutând resursele statului în buzunare private, evident ale celor care deţin puterea, la un moment dat. Pentru că nu putem să vorbim despre corupţie fără a vorbi despre putere: corupi pe cel care poate crea avantaje prin exerciţiul autorităţii, la un moment dat. Dar cea mai criminală formă de corupţie este cea de alterare a deciziei strategice: coruptul sau cel care se pretează la asemenea practici influenţează decizia de securitate, cea care ţine de interesele intime ale statului şi naţiunii, şi-i afectează pe toţi.
Corupţia noul comunism: alterarea deciziei prin dirijarea răspunsului şi coruperea decidenţilor
Corupţia este noul comunism, se spune în literatura de specialitate. Asta pentru că, în ciuda evaluărilor, analizei, faptelor, decizia finală nu mai este luată după raţiune. Din contra. Acolo intervine, în cazul comunismului, ideologia, cea care face ca decizii contrare partidului-stat şi a concepţiei acestuia să fie respinse. Logica şi raţiunea nu contează nici atunci când ideologia comunistă – ca orice altă politizare nepermisă – este înlocuită de corupţie, de solicitarea trimisă de cineva din exterior care plăteşte, iar coruptul determină dirijarea deciziei în zona care-i este indicată de corupător.
Dacă în cazul corupţiei mari de natură economică sunt afectaţi cetăţenii prin deturnarea resurselor sau bugete subţiate, în cazul corupţiei din actul de justiţie, este subminată încrederea în justiţie şi dreptate, pagubele sunt mai puternice, instituţionale, şi afectează mai departe încrederea în conducători, în sistemul democratic, în capacitatea de guvernare. Dacă vorbim despre decizia strategică, impactul e şi mai important, e existenţial: însuşi statul, administraţia, regimul, ţara sunt puse sub semnul întrebării.
Republica Moldova a făcut un pas mare săptămâna trecută, atunci când a trecut la primele gesturi concrete, arestarea Procurorului General. A fost un act de curaj, un act simbolic şi un gest care marchează voinţa politică de a scăpa de această meteahnă a corupţiei din societate şi din instituţii. Dar nu e vorba doar despre un gest sporadic, nicidecum de răzbunarea pe un Stoianoglo atât de mic şi insignifiant, nici preluarea justiţiei de către noii conducători pro-europeni de la PAS: e vorba despre nevoia declanşării unei campanii de combatere a corupţiei, cu sprijin public, pentru a descuraja corupţia, a respinge logica unor corupţi şi a face foarte costisitor fie şi un gând de corupere sau îmbogăţire ilicită folosind bunurile statului.
Ideea de campanie împotriva corupţiei trebuie bine înţeleasă, pentru că ea conţine câteva condiţii obligatorii: susţinerea politică a unui asemenea demers, sprijinul pentru cei care-l duc la îndeplinire, procurori şi judecători, anchetatori şi experţi; menţinerea cursului vizibil şi a mediatizării publice a cazurilor, făcute foarte vizibile tocmai pentru a descuraja şi bloca perspectiva de a recurge la corupţie(dar şi pentru a-i proteja pe cei care anchetează). E şi pentru cei aflaţi în funcţii de conducere, posibili a fi corupţi, şi pentru cei care utilizează corupţia pentru avantaje economice proprii, şi pentru cei din justiţie, care corup pentru a altera actul de justiţie şi a nu face dreptatea aşteptată de oamenii obişnuiţi, e şi pentru cei din afara structurilor statului care utilizează corupţia pentru a altera decizia strategică şi de securitate. E pentru toţi.
Campania anticorupţie: resorturi şi combustibilul de încredere şi susţinere a acţiunii penale
Am văzut primele reacţii la primul caz mare de corupţie, arestarea lui Stoianoglo. Despre apărarea corupţilor şi infractorilor de către partidele politice ale trecutului am văzut peste tot – PSD la Bucureşti a condus nu o dată oamenii săi la Parchet sau la instanţă – solidaritatea cu corupţii s-a manifestat şi la Chişinău, cu Blocul Socialiştilor şi Comuniştilor, de te întrebi ce treabă au ei cu fostul procuror general. Ce nu mă aşteptam să văd este suspiciunea, dubiul şi relativizarea de către mass media şi societatea civilă a acestei lupte, neînţelegerea ideii de campanie anticorupţie, deşi au fost primii promotori ai dorinţei de dreptate a cetăţenilor Republicii Moldova.
Stoianoglo a pătruns în sala unde era decis procurorul care să ancheteze cazul său. Ilegal. În Consiliul Suprem al Procurorilor. A înmânat şefei CSP, omul său, complet dependent şi care a executat acţiunile comandate de Procurorul General, documente prin care ameninţa pe cei chemaţi să adopte decizia care-l viza. A şi spus-o public. Deci a făcut ceea ce se cheamă intimidare, iar juridic obstrucţionarea justiţiei. Faptă penală pentru care, în flagrant, DNA din România îl aresta instantaneu. Cam ca şi în cazul înregistrării cu ameninţarea procurorului de caz de către superiorul interimar de la Parchetul Anticorupţie. Ce trebuia să mai facă pentru a fi clară infracţiunea? Să vină cu poliţia şi să-i aresteze pe membrii CSP?
Sigur, probele sunt esenţiale. Sigur, respectarea drepturilor omului şi a drepturilor procesuale penale este importantă. Sigur, trebuie transparenţă, şi sunt de salutat nuanţarea şi echilibrul preşedintei Maia Sandu în tratarea cazului. Totuşi, având această situaţie evidentă, transparentă, cunoscută de toată lumea, faptele există şi sunt clare pentru toată societatea. Pentru celelalte capete de acuzare, lucrurile sunt în curs, transparenţa trebuie să urmeze, celeritatea e necesară desigur – cercetarea făcută cât mai repede şi bine. Dar trebuie să ştim şi că există limite ale transparenţei şi cunoaşterii acţiunilor procurorului în timpul cercetării şi urmăririi penale. E regula generală.
Încredere, susţinere publică şi Republica Moldova e în stare să reuşească
Mai mult, o campanie anticorupţie este marcată şi de încredere, şi de susţinere publică. Dacă la primul caz major apar dubii şi semne de întrebare – apropo, parcă copiate după poziţii publice ale celor daţi în urmărire internaţională deja pentru fapte probate – sigur o campanie nu poate fi dusă la bun sfârşit. Trebuie să investeşti politic, ideatic, cu încredere pentru a avea rezultate. Dacă nu, nu mai e cazul să pleci la drum, şi poţi abandona acţiunea. Una obligatorie pentru a transforma Republica Moldova într-un stat serios şi credibil.
O campanie anti-corupţie vine şi cu excese, şi cu abuzuri. Acestea sunt inerente acţiunii şi calităţii profesionale a celor implicaţi. Şi cu viteză de derulare a unui caz pregătit de procurori. Cei care încalcă drepturile procesuale sau ale inculpatului vor plăti. Şi ei îşi asumă riscuri. Aici se joacă profesionalismul procurorilor şi a judecătorilor, şi e un alt pariu al luptei anti-corupţie. Ca şi probitatea lor profesională şi intransigenţa lor. Nici Antonio di Pietro, conducătorul operaţiunii Mani Pulite contra Mafiei italiene şi corupţiei politice, în Italia anilor 90, nici Laura Codruţa Kovesi în DNA şi lupta împotriva corupţiei în România între 2013-2018, păstrând proporţiile, nu puteau reuşi fără sprijin politic şi încredere publică. Ştiu că nou numiţii procurori de caz şi interimari de la Chişinău se află abia la început. Dar pentru curajul de a trece la treabă, merită tot sprijinul.
Republica Moldova a pornit bine la drum cu noul guvern pro-european al Preşedintei Maia Sandu. Nu au trecut primele 100 de zile şi lupta anticorupţie a început, în stil mare. Nu va fi niciodată perfect, dar e un început care poate asigura reuşita reformelor din justiţie, creşterea încrederii în justiţie, întărirea statului de drept, toate venind cu dividende, atragere de investiţii străine şi încrederea europenilor în lupta anticorupţie. Republica Moldova poate reuşi!
E momentul ca toţi procurorii să fie întăriţi în decizia de a face treabă, iar limita şi premiile vor veni pe baza cunoştiinţelor şi a performanteţlor lor profesionale. Doar aşa o campanie anticorupţie trebuie lansată. Şi investiţia de încredere merită. Să vedem şi acţiunea societăţii civile într-o formă mai puţin suspicioasă şi mai puţin credulă la lacrimile de crocodil ale inculpaţilor şi mai serioasă în susţinerea dezideratelor de dreptate ale propriilor cetăţeni şi de responsabilizarea celor dovediţi vinovaţi. Pentru că orice abuz al procurorilor se va plăti, în egală măsură, în faţa legii.