Ucrainizarea securității europene. De ce Rusia acționează acum?
Analiză de Dionis Cenușa
Starea tensionată de la frontiera ruso-ucraineană ține în suspans și, totodată, în alertă maximă tot spațiul (pan-)transatlantic, de la Kiev până la Bruxelles și Washington. Sub semnul întrebării este supraviețuirea arhitecturii actuale a securității europene sub presiunea unor eventuale ciocniri militare dintre Rusia (agresorul) și Ucraina (victima). Partea rusă percepe situația din Ucraina ca pe un element indivizibil al ecuației de securitate regională din care face parte activitatea Alianței Nord-Atlantice (NATO) în toată Europa Centrală și de Est. În schimbul neînceperii unei agresiuni, Rusia ar vrea ca brațul militar al Occidentului să nu se mai extindă spre Est.
Începând cu inițiativa acordului de securitate europeană din 2009 (fără a da roade), Rusia pedalează neîncetat conceptul de „securitate indivizibilă”. Potrivit acestuia, NATO și Rusia, în mod egal, nu trebuie să-și sporească securitatea din contul celeilalte părți (MID.ru, Ianuarie 2022). Același principiu transpare, de asemenea, din propunerile privind “garanțiile de securitate”, înaintate SUA și NATO, la finele lui 2021 (Vedomosti, Decembrie 2021). Cel mai grav defect al acestor propuneri rezidă în faptul că sunt omise interesele statelor care nu aparțin la niciun bloc militar și care își doresc în mod transparent și pe cale constituțională să părăsească zona gris (Ucraina și Georgia). Poziția rusească față de dreptul acestor state de a-și asigura propria securitate este exclusivistă și ancorată într-o gândire centrată pe supremație și revanșism geopolitic. Această abordare este în contradicție cu principiul de suveranitate, exprimat de voința populară în constituțiile naționale și proclamat de Carta ONU din 1945 (Art. 2).
Partea rusă pune în prim plan realizarea propriei securități naționale, în baza unei evaluări eronate asupra riscurilor exogene. O analiză elementară a situației din sfera militară arată că amenințările proiectate de Moscova sunt complet nefondate. Cu sau fără „garanțiile de securitate”, cerute de Moscova, nimeni nu ar intenționa să atace o țară cu cel mai mare arsenal nuclear și potențial militar din Europa (Vezi Tabelul de mai jos). Scopul primordial al Moscovei este mai degrabă de ordin strategic și anume cel de a-și restabili și consolida sfera de influență în vecinătatea imediată. Materializarea acestui scenariu ar implica costuri enorme pentru Ucraina și Georgia, ale căror suveranitate ar urma să fie știrbită, într-un mod neocolonial fiindu-le interzis dreptul de aderare la NATO. Deși demersul Rusiei este inadmisibil, NATO, UE și statele membre cu pondere majoră (SUA, Franța, Germania) realizează că ignorarea „ofertei” rusești poate avea consecințe de ordin militar pentru Ucraina și securitatea europeană. Din acest motiv, diplomația americană, germană și franceză încearcă să angajeze Rusia într-un dialog activ, chiar dacă, fără rezultate palpabile. În paralel, SUA și UE elaborează (Reuters, Ianuarie 2022), împreună și separat, sancțiuni individuale (cercul oligarhic al lui Vladimir Putin), financiare (eliminarea din sistemul SWIFT și reducerea la maxim a posibilității de împrumut pe piețele internaționale), tehnologice (limitarea accesului la tehnologiile americane) și în sectorul energetic (sistarea gazoductului Nord Stream 2).
Citește toată analiza AICI