Editorial de Dumitru Crudu

Alexandru se născu la șase luni după ce pe tatăl lui îl uciseră într-o ambuscadă la Bender un grup de soldați ruși și el crescu singur, fără tată. Mai toți copiii din mahala aveau tată, numai nu și el.

Mama lui îl iubea foarte mult, dar totuși nu i-l putea înlocui pe tata. Băiatul se întorcea deseori acasă cu fața în lacrimi și pe obraji cu urme de palme, dar nu fugea să i se plângă mamei, ci se retrăgea în camera lui și scâncea cu fața în pernă. Era sigur că, dacă soldații ruși nu l-ar fi împușcat pe tată lui pe o stradă din Bender, azi, nimeni n-ar mai fi îndrăznit să se atingă de el.

Ieși în drum ca să se ducă la magazin, unde mama îl trimise după pâine, și în fața îi ieși Vichea Cozari, care era cu șase ani mai mare ca el și cu un cap mai înalt.

– Dă-mi banii, rânji acesta și Alexandru își ascunse la spate mâna în care ținea bancnota aia lucioasă. Cu un ciomag în mână, de care nu se despărțea niciodată.

Vichea se repezi să-l lovească peste mână și Alexandru o rupse din loc, așa cum făcea de fiecare dată când acesta îi ieșea în față. Fugi și acum cât de repede putu și vecinul său nu reuși să-l ajungă din urmă. Totuși, venea după el, fluturând ciomagul acela deasupra capului.

Vichea Cozari avea tată și acesta lucra camionagiu. După ce ieși din magazin, îl văzu așteptându-l în poartă și o șterse prin spatele prăvăliei, așa încât vecinul său nici de data asta nu putu să pună mâna pe el. Mama îl strânse cu duioșie la piept, mulțumindu-i că s-a întors așa de repede acasă și nu s-a luat cu joaca cine știe pe unde și cine știe cu cine, uitând de rugămintea lui. Îl chemă să mănânce.

Seara, venea cu boul din pădure, unde acesta păscuse toată ziua, când îl zări pe Vichea Cozari la ei în grădină spărgând nucile lor, pe o lespede de piatră.

Cum îl văzu, alergă cu ciocanul la el. Alexandru nu putea să fugă și să abandoneze boul, știind că acesta o s-o ia la goană prin câmp sau prin grădinile oamenilor, distrugându-le porumbul sau roșiile, pe care tot ei vor trebui să le plătească mai târziu, așa că rămase pe loc și nu rase putina.

Îl așteptă să se apropie, iar când când acesta fu la doi pași de el, slobozi lanțugul și boul se repezi cu coarnele înainte spre Vichea și-l trânti la pământ. Boul îl împingea cu coarnele ca pe un snop de paie, în timp ce Vichea își proteja ceafa cu mâinile, încovrigat la pământ ca un vierme și bocind. Boul sărea peste el încolo și încoace mugind sălbatic.

Alexandru trase de lanț și boul veni după el. Dar Vichea Cozari nu îndrăznea să se ridice de jos. Continua să zacă la pământ, strângându-și capul cu mâinile, de parcă se temea ca boul acela să nu se întoarcă și să-l strivească cu copitele lui fioroase.

A doua zi, mama îl trimise cu o căldare de lapte la tanti Nastea și el trecu din nou prin fața casei lui Vichea Cozari. Băiatul stătea în poartă și fluiera și lui Alexandru i se înmuiară picioarele. Ieri se repezise la el ca să-i verse căldarea și Alexandru o tuli din loc, vărsând-o chiar el pe drum. Tanti Nastea tare se mai amărî și, de aceea, el se hotărî să i-o ducă plină. Adică să nu fugă decât doar atunci când acesta își va întinde brațul spre el și o să încerce să-i smulgă căldarea din mână. Dar Vichea Cozari nu se urni din poartă și nu alergă spre el.

Ba chiar mai mult de atât, îi întoarse spatele și intră în casă. Iar Alexandru nu o mai rupse din loc, ci își văzu de drum gale, fără să verse nici măcar un strop de lapte. De atunci doar Alexandru îl ducea și îl aducea de la păscut pe boul acela al lor fioros și Vichea Cozari nu se mai legă de el, dar nici nimeni altcineva din satul acela al lor aflat la cinci kilometri de Bender.