Războiul ca ideologema de stat a Rusiei lui Putin
Editorial de Anatol Țăranu
Contrar ideii că după prăbușirea URSS elita rusă era interesată doar de bani, în realitate noul regim de la Moscova de la bun început s-a apucat să caute o ideologie ce ar fi permis consolidarea statului rus care trăia drama imperiului în descompunere.
În perioada Elțîn, interesele, în principal pragmatice și cotidiene, ale societății ruse pornite pe calea modernizării, impuse de trecerea la proprietatea privată și renunțarea de ideologia comunistă, care a cuprins perioada de tranzit a anilor 1990, promitea însușirea de către sociumul rusesc a valorilor societății deschise de tip liberal. Însă tendințele democratice au intrat foarte repede în conflict cu matricea tradiționalismului, uneori apropiat de fundamentalism, a societății ruse istorice.
Mai mult, Putin, la o anumită etapă a maturizării regimului său, a reușit să vândă unei părți semnificative a populației ruse credința în necesitatea redobândirii de către Rusia a calității unei mari puteri, primul pas simbolic pe această direcție fiind returnarea deja în primul an al mandatului său de președinte, în decembrie 2000, a imnului sovietic. A fost un act politic cu o aliniere clară a priorităților ideologice.
Putinismul. Noua-veche ideologie a statului rus
Această nouă ideologie a început să se contureze tot mai pregnant în perioada mandatelor succesive ale președintelui Putin și, într-un mod logic, s-a pliat inclusiv pe interesele păstrării puterii în mâinile lui. Ca și orice ideologie, noua doctrină statală rusă s-a văzut nevoită să apeleze la mituri istorice, culturale, religioase, tradiții inventate, diverse resentimente ale societății ruse menite să legitimeze regimul autoritar în formare, iar concomitent să-i delegitimeze pe toți cei care se opuneau regimului și nu-i împărtășeau ideile. Treptat, s-a ajuns la denumirea figurată de „ideologie a putinismului”, care, dacă încă nu este sistematizată în toate detaliile, dar există și este împrăștiată în discursurile, articolele și interviurile lui Putin.
Doctrina Putin a început a se umple de conținut chiar în debutul primului mandat prezidențial, în condițiile când exista o cerere acută de justificare a politicilor Moscovei în raport cu Cecenia rebelă. Succesorul lui Elțîn a renunțat atunci la orice metode civilizate de aplanare a conflictului secesionist, recurgând fără tăgadă la practicile genocidale militare de „îmblânzire” a cecenilor răsculați, practicate în secolul al XIX-lea încă de generalul țarist Ermolov în zona Caucazului cucerit de ruși. Fraza lui Putin devenită generică – „будем мочить их и в сортире” (din argoul penal, aprox. „a ucide pe cineva în closet”) – s-a materializat într-o cruzime fără limite a militarilor ruși și distrugerea până la temelie a capitalei Groznîi, cu multiple victime printre civili.
Macabrul succes al „operațiunii militare” în Cecenia a servit drept catalizator pentru recrudescența spiritului militarist în politica Kremlinului. Flirtul cu liberalismul occidental a anilor 1990 a început rapid să fie eliminat din practicile politice ale regimului de la Moscova, fiind înlocuit cu rațiunea războinică a revanșei imperialiste. Anume pe acest fundal a devenit posibilă aprecierea făcută publică de către unul din rafinații intelectuali ruși, directorul Ermitajului Piotrovski, care, definindu-și înțelegerea despre faimosul suflet rus, remarca cu o uluitoare deschidere, „toți suntem militariști și imperialiști”.
Căutarea inamicilor lipsiți de suflet și valori
Acceptarea de către societatea rusă a ideii restaurării imperiale prin război a devenit laitmotivul și veriga centrală în ideologia lui Putin în formare. În cadrul noii ideologeme statale ruse, în redacția lui Putin, se facilitează evidențierea clară a așa-numiților inamici, agenților străini, național-trădătorilor, activiștilor LGBT, adică a tuturor acelora care devin indezirabili pentru regim. Identitatea în cazul ideologii putiniste este construită ca una negativă – prin contrapunere: aici suntem „noi”, iar „noi” nu suntem la fel ca „ei”. „Noi”, adică rușii, suntem spirituali, tradiționali, originali, sacrificiali și suverani. Pe când „ei” sunt nespirituali, iraționali, neconvenționali, cosmopoliți ce atentează la bogățiile și însăși ființa rușilor.
De la cultul Victoriei din 1945, la cultul războiului ca atare
Aceste clișee ideologice nu conțin nimic principial nou, ele sunt aproape literalmente împrumutate din vremurile stalinismului și chiar din narațiunile slavofile din perioada țarismului. Război în numele restabilirii imaginarei justiții istorice, specularea tezei războiului defensiv (încă una-două z0ile, și am fi fost atacați noi, așa că am lansat o lovitură preventivă), eliberarea pământurilor istorice rusești: iată toată gama justificărilor ideologice a restabilirii prin război a imperiului rus în formula lui Putin.
În timpul regimului Putin, ideologema statală a Rusiei a evoluat de la cultul Victoriei din 1945 la cultul războiului ca atare. Folosind expresia cunoscutului istoric al stalinismului, Evgheni Dobrenko, a fost o evoluție „de la comemorarea victimelor la monumentalizarea învingătorilor”. Mai mult, Putin a reușit să impună unei părți semnificative a societății ruse și a acelora din afară care se identifică cu lumea rusă ideea că „operațiunea specială” din 2022 este o continuare firească a Marelui Război Patriotic și, în general, aceasta este o bătălie existențială a civilizației ruse cu Occidentul.
Destinul special rusesc
Doctrina statală a lui Putin este aplicată societății ruse, al cărei cod cultural s-a dezvoltat pe acceptarea ideii că necazurile și suferințe poporului, care au avut cel mai adesea la origini greșelile conducătorilor sau lenea minții, comportă aproape că un sens religios. În această paradigmă mentală, necazurile și suferințele se explică prin „destinul special rusesc”. Iar televiziunea în fruntea întregului sistem propagandistic sofisticat al Kremlinului azi îl convinge pe filistinul rus că șansele de viitor nu au mare valoare, că demnitatea lui constă tocmai în faptul că nu pune mare preț pe lipsa de sățiere și că rușii își întăresc spiritualitatea trăind dintr-un minim de bunuri materiale. Și atunci când rușii încep să creadă că sunt speciali, că sunt un popor sacru, ei pierd capacitatea de a vedea că marea majoritate a necazurilor lor vine din lipsa de profesionalism și din greșelile celor care iau decizii politice fatidice.
Prăbușirea URSS și terminarea Războiului Rece au semănat în lume speranța că imperialismul rus a fost neutralizat. Însă această speranță s-a adeverit a fi una deșartă. În schimb, s-a adeverit că educația și alfabetizarea sovietică, precum și firavele încercări de democratizare post-sovietice, care au înlocuit ignoranța Rusiei țariste, nu au schimbat aproape nimic în psihologia rusă încărcată de lipsa abilităților de gândire independentă, de un simț slab dezvoltat al responsabilității personale pentru alegerea făcută, sugestibilitate uimitoare, credința în mituri, trecerea de la o extremă la alta, paternalism tradițional și tot așa. Toate aceste trăsături ale conștiinței naționale ruse au intervenit și au împiedicat formarea unui sistem politic cu drepturi depline conștientizate de cetățeni.
Prin urmare, nu este defel întâmplător că mulți ruși înlocuiesc astăzi analiza greșelilor lor anterioare cu căutarea inamicilor în exterior. De aici și ceea ce se observă astăzi în societatea rusă, unde iraționalul dislocă aproape complet rațiunea, discursurile și gândurile devin noroioase, iar disperarea minții dă naștere stărilor paranoice, care ajung la discuții despre al treilea război mondial.
Toate acestea caracteristici ale societății ruse luate împreună justifică în mod natural cultul liderului inamovibil și ideea eroismului sacrificial, inclusiv moartea eroică într-un război pentru Rusia eternă, speculat cu abilitate totalitaristă de ideologii Kremlinului. Ele se combină minunat cu un fel de discurs divin, conform căruia Rusia luptă cu forțele răului și cu Satana. Noua ideologie creează un amestec explozibil din naționalismul rus agresiv cu imperialismul revanșard, din mesianismul rus cu ideea unei „căi speciale” de decenii și chiar secole de dezvoltare a Rusiei, creând temei pentru formarea unui sindrom stabil de superioritate a națiunii ruse de esență spirituală. Superioritate, în primul rând asupra Occidentului, care, după ideile instituției ideologice putiniste, se află într-o stare de declin permanent de decenii, dacă nu de secole.
Trecut fără viitor
Dar în ciuda tuturor încercărilor de a conferi procesului ideologic un caracter ordonat și sistematizat, ideologia războiului inspirată de politicile lui Putin este lipsită în sine de una dintre componentele principale – idei despre obiectivele de dezvoltare și imaginea viitorului pentru Rusia. Problema este că ideologia lui Putin este ideologia trecutului, nu a viitorului, devenind un fel de ideologemă a contramodernizării. Din această perspectivă, inovațiile ideologice ale Kremlinului lui Putin sunt condamnate la eșec. Însă ar fi o eroare de crezut că efectele practice ale ideologiei războiului ar putea fi de scurtă durată. Chiar și înlăturarea lui Putin de la butoanele politice nu garantează prăbușirea ideologiei războiului. Problema este mult mai profundă, ea constând în starea societății ruse istorice, metamorfozarea căreia nu are o perspectivă rapidă.
Conștientizarea acestui pericol iminent de durată pentru asemenea state cum este Republica Moldova, înseamnă nimic altceva decât înțelegerea faptului că lucoarea pericolului războiului încă mult timp va veni peste noi din Răsărit. Contracararea acestui pericol nu poate fi garantat prin soluții paliative. În 1918, clasa politică de la Chișinău a rezolvat această problemă printr-o soluție radicală salvatoare – Unirea Basarabiei cu România. Această soluție este și azi la discreția politicului de la Chișinău, rămâne doar de văzut dacă există suficientă inteligență și voință politică a actualei generații de politicieni moldoveni pentru a o pune în practică.
Sursa: https://www.ipn.md