Autor: Cătălin Gomboș
E foarte greu să „îmblânzești” o dictatură cu vorba bună. Regimul știe cel mai bine ce are de făcut. N-are nevoie de sfaturi, observații sau atenționări din exterior; principiul „neamestecului în treburile interne” este ținut la mare cinste. Singura metodă este ca regimul să fie, cumva, constrâns, să fie făcut să realizeze că există consecințe pentru comportamentul său.
O soluție extremă este cea a intervenției militare, care poate fi extrem de costisitoare din punct de vedere uman, economic și politic, iar uneori este imposibilă. Metoda cea mai comună este cea a sancțiunilor; problema este că dictaturile pot avea o toleranță destul de ridicată la acestea.
Saddam, supraviețuitorul
În 1991, o Coaliție condusă de Statele Unite a nimicit în doar câteva săptămâni armata pe care Saddam Hussein o trimisese pentru a ocupa Kuwaitul. Aviația Coaliției nu s-a limitat să atace doar trupele aflate în Kuwait, ci a bombardat și numeroase obiective militare și de infrastructură civilă din Irak. Crezând că zilele lui Saddam sunt numărate, șiiții din sud s-au răsculat: puternica armată a Coaliției ar fi putut avansa lejer până la Baghdad. Americanii au ales însă să se oprească și să îi permită lui Saddam să rămână la putere. Forțele loiale dictatorului au înăbușit în sânge revolta. Saddam a proclamat victoria, nu pentru că forțele sale învinseseră, ci pentru că regimul său supraviețuise „mamei tuturor bătăliilor”, „Umm al ma’arik” – denumirea dată de propagandă Războiului din Golf. Au urmat 12 ani de embargou sever, menit să îl forțeze pe Saddam să renunțe la arsenalul său de arme de distrugere în masă. Dinarul irakian s-a prăbușit: vechile bancnote, din perioada când era una dintre cele mai puternice monede ale Orientului, nu mai făceau față inflației, așa că pentru achiziții mai mari banii se cărau, literalmente cu sacii. Un dolar putea să îți asigure, la un moment dat, 6 tone de benzină, pentru că guvernul păstrase prețul din vremurile bune. O mare parte a populației depindea de rațiile de mâncare date de autorități, în condițiile în care un profesor universitar, de pildă, câștiga mai puțin de douăzeci de dolari pe lună (spre comparație eu cheltuiam în acea perioadă doar pe țigări și tot felul de alte mărunțișuri de trei ori mai mult). Sărăcia se vedea în calitatea mărfurilor din zone comerciale altădată prospere, în rablele de pe străzi, cârpite și răscârpite, în explozia numărului de prostituate, implauzibilă într-o țară atât de conservatoare. Îmi amintesc prima impresie pe care mi-a lăsat-o Baghdadul, când am ajuns acolo, la câțiva ani de la impunerea embargoului: un oraș în descompunere.
(…)
Sancțiunile, ineficiente pe termen scurt și mediu
Cazul lui Saddam nu este unul singular; l-am ales doar pentru că arată capacitatea de a supraviețui a unei dictaturi chiar și în condiții extreme – după o înfrângere devastatoare, fără vreo susținere externă semnificativă, în condiții de criză economică severă, sub un embargo strict, cu o parte importantă a populației ostilă.
Coreea de Nord face obiectul unor sancțiuni impuse de ONU, Statele Unite și Uniunea Europeană, majoritatea impuse după primul test nuclear al țării, în 2006, unele adoptate chiar și înainte de acel moment. Se spera că sancțiunile vor convinge Fenianul măcar să renunțe la dezvoltarea arsenalului său nuclear. Acesta a continuat însă să fie dezvoltat, la fel ca și programul balistic, iar dinastia Kim a supraviețuit chiar și unui transfer de putere și preluării acesteia de către un Kim Jong Un tânăr și neexperimentat.
UE, Statele Unite și alți aliați de-ai lor i-au impus sancțiuni economice Venezuelei, ca răspuns la reprimarea protestelor anti-guvernamentale. Pe deasupra, țara se confruntă cu o criză economică, hiper-inflație, foamete, colapsul infrastructurii strategice a petrolului, iar puterile occidentale au recunoscut o conducere alternativă formată din reprezentanți ai opoziției. Maduro continuă să rămână la butoane.
Toate aceste exemple arată că sancțiunile, chiar dacă slăbesc un regim și îl obligă uneori la compromisuri – Saddam a renunțat la arsenalul său de arme de distrugere în masă, chiar dacă nu l-a crezut nimeni, Iranul a acceptat să negocieze și să semneze Acordul nuclear cu marile puteri etc. – au nevoie de timp pentru a-și face efectul și nimic nu garantează că acest lucru se întâmplă.
Sfidarea lui Lukașenko și neputința Occidentului
Aleksandr Lukașenko a sfidat UE – și Occidentul, în general – forțând un avion Ryanair, care decolase de la Atena în direcția Vilnius, să aterizeze la Minsk. Incidentul a avut loc cu puțin înaintea Consiliului European, care a decis să înăsprească sancțiunile impuse deja Belarusului. E puțin probabil ca decizia să îl fi impresionat măcar pe Lukașenko, cu atât mai puțin să-l intimideze sau să îi submineze în mod semnificativ regimul.
Lukașenko e la putere din 1994. Deja în anii 2000 era catalogat de Statele Unite drept „ultimul dictator al Europei”. Începând cu 1997, regimul a fost vizat de un șir întreg de sancțiuni europene și americane, ridicate cu regularitate în funcție de promisiunile făcute de Lukașenko că se va schimba sau de evoluțiile în relația cu Rusia. Înainte de deturnarea aparatului Ryanair, ultimul val de sancțiuni venise după fraudarea alegerilor prezidențiale din august 2020 și reprimarea brutală a protestelor care au urmat. Acum europenii au decis să extindă acele sancțiuni și, în plus, să le recomande companiilor aeriene comunitare să evite spațiul aerian al Belarusului, iar statelor membre să nu permită survolul aparatelor din Belarus. Prea puțin pentru un regim a cărui prioritate este acum neutralizarea și pedepsirea celor care i se opun. Lukașenko știe că nu prea are de ce se teme. Un embargo total este exclus, pentru că ar fi o pedeapsă colectivă, iar vremea intervențiilor militare de dragul schimbării unui regim a trecut demult. Până la urmă, un tip ca Assad a fost lăsat să își măcelărească populația inclusiv cu arme chimice, fără ca Occidentul să facă ceva.
În plus, Lukașenko știe că, cel puțin deocamdată, spre deosebire de alți dictatori, se poate baza atât pe sprijinul cât și pe proximitatea Rusiei. Care, nici ea, nu e condusă de vreun far călăuzitor al democrațiilor liberale.
Citește articolul integral aici: https://www.veridica.ro