Editorial de Ionuț Iamandi
Agresivitatea regimului Putin a fost explicată ca o caracteristică a poporului rus. Astfel de generalizări pseudo-științifice au fost făcute și în legătură cu Germania nazistă.
„Ca rasă, germanii urăsc pacea”
Ianuarie 1941. Marea Britanie părea singura țară din lume rămasă să înfrunte Germania nazistă, care se înstăpânise peste aproape întreaga Europă, din Franța până în România și din Norvegia până în Balcani. Londonezii erau deja obișnuiți cu naveta nocturnă la metrou, nu pentru a călători, ci pentru a încerca să se salveze de bombardamentele Luftwaffe care durau deja de câteva luni și aveau să mai stăruie până la sfârșitul primăverii. Campania aeriană germană, numită Blitz, avea să coste, până la final, viețile a patruzeci de mii de civili, dintre care jumătate în Londra.
În acel ianuarie, când Blitz-ul era departe de a se fi încheiat, la Londra a apărut o carte al cărei titlu parcă se asorta cu uniforma Gestapoului, chintesență a nazismului: ”Black Record”. Subtitlul sublinia promisiunea unei legături logice pe care oamenii amenințați sunt întotdeauna dispuși să o caute și să o accepte: ”Germans Past and Present”. Autorul era un respectat diplomat britanic, lordul Robert Vansittart, cu o reputație consolidată în problematica Germaniei, și părăsise guvernul Chamberlain nemulțumit de politica de conciliere a acestuia față de regimul de la Berlin. Conținutul cărții nu arăta vreo ezitare: nazismul nu e un accident, ci consecința inevitabilă a unui caracter german inconturnabil, manifest încă din perioada romană.
Paisprezece ediții a avut în acel an cartea lui Sir Vansittart. La succesul ei contribuia o întreagă tradiție de raportare, începută în secolul 19. Militarismul prusac a fost mereu perceput de o bună parte a elitelor britanice drept o amenințare la adresa imperiului. Primul Război Mondial nu a avut cum schimba această direcție a percepției, cel mult să o generalizeze la nivelul publicului. În anii interbelici, mai mulți britanici – printre care și Vansittart – au vizitat Germania nazistă, unii dintre ei relatând apoi în țară represiunea teribilă declanșată împotriva opoziției și a evreilor. În plus, în mod particular, ”Black Record. Germans Past and Present” a avut parte și de o publicitate masivă. Înainte de tipărirea volumului, capitolele cărții fuseseră citite de autor la microfonul BBC nu numai pentru audiența strict britanică, ci și pentru cea imperială, din colonii și dominioane. Iar după publicare, autorul însuși a făcut eforturi pentru a-și promova ideile atât la dreapta, cât și la stânga spectrului politic britanic.
„Ca rasă”, afirma Robert Vansittart, „germanii urăsc pacea”, preluând aprecierea unei autorități precum istoricul roman Tacit. Hitler și acoliții săi nu sunt „o aberație”, ci continuarea unui șir lung de lideri politici emanați natural din rândul populației germane. „Istoria o arată pe de-a dreptul. Germanul este deseori o ființă morală; dar germanii, niciodată; iar cei ce contează sunt germanii”, mai argumentează lord Vansittart. În plus – spunea el, încă de la începutul Blitz-ului, în cercurile oficiale în care avea acces nestingherit – n-ar mai trebui să ne referim public la „naziști”, ci la „germani”, pentru că naziștii nu sunt o minoritate în societatea germană.
Teoria tarelor naționale, demontată încă de la apariția sa
Reverberațiile vansitarttismului s-au făcut simțite în perioada următoare, și nu numai în Marea Britanie, ci în tot mediul anglo-american. Planul Morgenthau din 1944, abandonat oficial de americani abia în 1947, prevedea dezmembrarea Germaniei și lipsirea ei de posibilitățile unei dezvoltări industriale normale, ceea ce susținuse și Vansittart; ideatic, un astfel de plan presupunea că nici după căderea lui Hitler nu se putea aștepta la ceva bun de la germani, ci doar la agresiune și război.
Neajunsurile vansitarttismului, cum a ajuns să fie numită doctrina presupusei naturi germane agresive, au fost sesizate încă de la momentul nașterii sale. Printre altele, i s-au putut reproșa dificultățile de ordin practic pe care le introducea. Responsabilii britanici doreau să cultive o opoziție internă față de Hitler; or, cum mai putea fi aceasta stimulată dacă toți germanii erau o apă și-un pământ? Cu toate acestea, conceptul „germanului bun” a avut de așteptat mai multă vreme până să își reintre în drepturi, iar primii pași în acea direcție au fost făcuți abia după ce britanicii au început să își consolideze succesele militare.
Citește editorialul integral pe Veridica.ro