Un articol de Iulian Chifu pe blogurile Adevărul.
Vizita în Europa a preşedintelui american Joe Biden a creat premizele unei abordări unitare a Rusiei, Chinei şi autocraţiilor, în general.
Cu diferenţe de nuanţă, cu abordări definitorii pentru interesele naţionale, dar cu un summum de abordări comune ale democraţiilor globale, abordări situate pe linia multilateralismului real, al cooperării euro-atlantice şi al conjugării opţiunilor democraţiilor, cu observaţia clară a jocului pe roluri şi a unei convergenţe de abordări euro-atlantice. Unele dintre elementele de detaliu ale viitoarei abordări comune nu au fost definitivate, grupuri de lucru au fost înfiinţate în cadrul summitului UE-SUA, însă liniile mari s-au decantat şi sunt clare.
Dacă pe relaţia transatlantică, lucrurile se concretizează fără drept de apel, acest tip de unitate are repercusiuni şi efecte pe tot întinsul globului. Şi unde ar putea fi incidenţa acestor decizii comune mai importantă decât în spaţiul Estului european, în noile state independente – li se tot spune „noi”, deşi împlinesc 30 de ani de independenţă şi ele în august – fostele state unionale situate între graniţa de Est a UE şi NATO şi Federaţia Rusă. Toate marcate de conflicte îngheţate sau prelungite orchestrate de Rusia, toate cu impact major al politicilor ruse de „apărare a ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor”, orice ar însemna aceste concepte relativizate chiar de Moscova, fără relevanţă internaţională.
Dacă în privinţa Rusiei, există un anumit nivel de înţelegere a situaţiei, raportarea la regulile democratice şi ale statului de drept nu mai sunt discutabile. E de ajuns să vedem impactul lipsei unor reforme într-un stat ca Ucraina, chiar cuprins de război şi aflat după anexarea ilegală a Crimeii. Ideea de reformă şi reproşurile pentru stagnarea combaterii corupţiei şi a edificării statului de drept au fost pe buzele lui Anthony Blinken şi atunci când a venit să asigure Kievul de sprijin iar trupele ruse erau masate la frontierele estice, în Marea Azov, strâmtoarea Kerci şi Marea Neagră sau peninsula ocupată Crimeea. La fel de dură a fost reacţia şi în privinţa multiplelor modificări şi relativizări ale regulilor democratice la Tbilisi, inclusiv după angajarea preşedintelui Consiliului European, Charles Michel, şi realizarea unui acord între putere şi opoziţie, sau măcar o parte a opoziţiei. Referinţa la reforme nefăcute sau incomplete a rămas pe masă.
La Chişinău, speranţa schimbării şi a cuceririi depline a puterii pro-europene pare îndreptăţită. O arată toate cele mai recente sondaje de opinie. Cu riscul de a lăsa în afara Parlamentului orice altă formaţiune unionistă, pro-românească, pro-europeană de orice fel, PAS, partidul pro-prezidenţial va îngloba şi opţiunile care lipsesc astăzi din spectrul politic, în viitorul Parlament, tocmai pentru că, prin polarizare, a preluat în noua majoritate solidă toate aceste voturi. Construcţia unor partide mai concentrate pe fiecare dintre aceste direcţii va fi, poate, o problemă a viitorului. Însă raportarea la orientarea strategică, nu!
Problema orientării strategice pro-occidentale trebuie tranşată de la început. Şi a alegerii democraţie versus autoritarism. Şi a opţiunii pentru stat de drept şi combaterea corupţiei. Cu riscul unor alegeri costisitoare, ele trebuie făcute de la început. În acest context, abordarea UE şi SUA în raport cu Rusia este inevitabilă, ca piatră de temelie a definirii relaţiilor viitoare. Cu particularităţile spaţiul în care fiinţează Republica Moldova, cu nuanţele de rigoare în raport cu populaţia rusă şi nostalgic sovietică sau a celei separatiste din regiunea nistreană, opţiunea trebuie făcută clar, explicit şi fără echivoc.
Dar dacă despre opţiunea strategică şi alegerea în privinţa Rusiei sunt discuţii făcute de ceva vreme, nu acelaşi tip de dezbatere a existat în privinţa Chinei. Republica Moldova are o abordare mai degrabă favorabilă în raport cu China. Postura partidelor comuniste care au condus la Chişinău, odinioară, şi la Beijing, chiar şi astăzi, au făcut ca să existe elemente de cooperare, deschidere şi împrumuturi, anumite desfaceri de produse şi piaţă pentru chinezisme, ba chiar şi înclinaţia oamenilor pentru produse mai ieftine, pe care să şi le permită, au conturat această complexitate. Cât despre Tiraspol, ultima oară când am fost, acesta era un adevărat ChinaTown, cu produse aduse prin contrabandă, în cea mai mare parte, prin Odessa şi Ilishiovsk şi vândute în regiunea separatistă, dar transportate şi mai departe, în Republica Moldova, fără taxe, sau unele ajungând chiar şi în România.
Noile poziţionări în privinţa Chinei reclamă o revizuire completă a situaţiei schimburilor şi a împrumuturilor făcute pe filieră chineză. Vladimir Voronin împrumutase, la un moment dat, vreun miliard de dolari de la China, cu tam tam. Sper că sunt bine identificaţi aceşti bani în datoria publică şi că sunt evaluate consecinţele acestora sau a altor împrumuturi ulterioare. Sigur, Republica Moldova nu este un spaţiu prea important, dar precedentele Sri Lanka şi Muntenegru trebuiau să fie învăţătură de minte şi până la constituirea unei abordări comune a Chinei, de pe poziţii democratice occidentale.
Perspectiva însă va fi mult mai dură şi mai directă, reclamând poziţionări şi alinieri şi pe această dimensiune, şi în privinţa respectării drepturilor de autor ale produselor distribuite şi pe alte dimensiuni ale comerţului cu China. Cam ca în cazul impozitării companiilor multinaţionalelor la nivel global, în spaţiile unde fac profiturile şi vânzările – potrivit ultimei rezoluţii a G7 – şi în privinţa companiilor şi produselor chineze, abordările şi alegerile care trebuie făcute se apropie cu paşi mari. Iar Republica Moldova trebuie să se pregătească din timp şi pe această direcţie, în perspectiva noilor reglementări democratice care vor avea relevanţă globală.