În general, când vine vorba despre arme nucleare, lumea operează cu o premisă de bază: că statele care le dețin nu vor risca să le folosească, dintr-un instinct de autoconservare. Doctrina „Distrugerii Reciproc Asigurate” – denumirea tehnică pentru echilibrul fragil bazat pe frică – a funcționat, până acum, ca un factor de descurajare.
Dar dacă un stat nu se teme de distrugere? Ce se întâmplă dacă o primește cu bucurie, considerând-o o poartă către mântuirea divină?
Aceasta a fost mult timp preocuparea cu Iranul. Și nu este un risc exagerat, scrie Daily Mail.
Ambițiile nucleare ale Iranului nu există în vid. Ele se înscriu într-un cadru ideologic mai larg care include ceea ce se numește milenarism: credința că lumea se îndreaptă spre o confruntare finală, transformatoare, între bine și rău.
În islamul șiit, milenarismul este legat de întoarcerea lui Mahdi, sau Imamul ascuns. Acesta este o figură mesianică care va apărea într-o eră de haos pentru a stabili o ordine islamică dreaptă.
Această viziune nu e doar doctrină religioasă, ci a fost, într-o anumită perioadă, parte din politica de stat.
Fostul președinte Mahmoud Ahmadinejad a invocat frecvent această perspectivă, chiar și în fața Națiunilor Unite, iar administrația sa a alocat fonduri consistente pentru pregătiri considerate necesare revenirii Mahdi-ului. Chiar și proiecte de infrastructură – cum a fost modernizarea drumului spre moscheea din Jamkaran – au fost justificate prin acest filtru.
Această fuziune între doctrină religioasă și aparat de stat ridică semne de întrebare cu privire la responsabilitatea unui regim care ar putea obține acces la arme nucleare.
Citește mai mult AICI