Eliminarea limbii moldovenești și furia filo-rușilor. Moscova pierde unul din instrumentele-cheie pe care le-a folosit pentru a-și menține influența în Moldova

Analiză de Mariana Vasilache

O nouă încercare a majorității PAS din Parlamentul Republicii Moldova de soluționare a disputei lingvistice readuce această problemă în confruntarea politică de la Chișinău. Schimbarea în legislație a sintagmei „limba moldovenească” cu „limba română”, a provocat joi, 2 martie, ciocniri în Parlament, iar luni, 6 martie, comuniștii și socialiștii au protestat în fața Curții Constituționale.

„Noi suntem moldoveni”, „Limba moldovenească”  au scandat câteva zeci de persoane în frunte cu deputații socialiști și comuniști. Ei au venit în fața Curții cu pancarte cu inscripțiile „Moldova, moldoveni, moldovenească”, „Moldovenii vorbesc moldovenește”, „Limba moldovenească e la ea acasă”, „Respectați constituția”. Deputații socialiști i-au acuzat pe cei din majoritatea PAS că atentează la „ceva sfânt – limba mamei” și au făcut referire la art. 13 din Constituția Republicii Moldova, care stipulează „limba moldovenească” ca limbă de stat.

Problema lingvistică și identitară a persistat de-a lungul celor 30 de ani de independență a Republicii Moldova. Cea mai importantă revendicare din timpul mișcării de eliberare națională din anii 1988-91  – recunoașterea limbii române ca limbă oficială și a faptului că moldovenii fac parte din poporul român – a fost deturnată în următorii ani de politicienii din vechea nomenclatură comunistă, care au reușit să includă în Constituție sintagma „limba moldovenească” ca limbă de stat.

Limba moldovenească, folosită de sovietici pentru a inventa un popor și a justifica ocuparea unui teritoriu românesc

Limba moldovenească a fost principalul instrument folosit de sovietici pentru a modela un popor  în dreapta Prutului diferit de cel românesc, după ocuparea acestui teritoriu în 1940. Astfel, alfabetul latin a fost substituit cu cel chirilic, iar ideologii sovietici au dezvoltat și câteva teorii privind originea slavă a limbii și poporului moldovenesc. Falsul a fost susținut de propaganda masivă în școli și de politicile represive față de tot ceea ce se revendica ca românesc în acest spațiu. Scriitori români, cu unele excepții, nu erau studiați în școli, cărțile și presa românească lipseau cu desăvârșire în RSSM. Însuși cuvântul „român” era interzis sau folosit doar în context negativ. Limba română (moldovenească) era considerată inferioară față de cea rusă; pentru a face carieră în perioada sovietică trebuia să cunoști în primul rând limba rusă.

Sovieticii au reușit să influențeze profund mentalitatea și credințele populației, ceea ce explică în mare măsură succesul tezelor moldoveniste la publicul din Republica Moldova după ce aceasta și-a dobândit independența. Un al doilea factor important este promovarea acestor teze și după independență, atât de Moscova – care a dominat ani buni spațiul mediatic din Republica Moldova – cât și de politicienii pro-ruși de la Chișinău. Totodată, propagandiștii și promotorii curentului moldovenist manipulează cu abilitate și vechimea limbii, faptul că limba moldovenească ar fi mai veche decât limba română, sau chiar faptul că limba și scrisul slavon au fost folosite de români în biserică și la curtea domnească.

Dacă în RSSM, politicile lingvistice urmăreau cultivarea identității moldovenești pentru justificarea ocupației sovietice și a raptului teritorial, acum problema lingvistică este întreținută de partida prorusă cu scopul de a îndepărta Republica Moldova de România și UE și de a o menține, în continuare, în sfera de influența a Kremlinului.  Astfel, populația românofonă rămâne profund divizată între cei care se identifică români și cei care se consideră moldoveni, diferiți de români, și care vorbesc o limbă diferită de cea română.

Existența Republicii Moldova ca stat, strâns legată de mișcarea de renaștere națională centrată pe limba română

De fapt, însăși existența Republicii Moldova ca stat este strâns legată de chestiunea lingvistică. Mișcarea de renaștere națională din anii 1988 – 1991, care s-a încheiat cu proclamarea independenței Republicii Moldova, a avut ca obiectiv principal redobândirea identității naționale, pe care regimul sovietic încercase timp de zeci de ani să o înăbușe și să o înlocuiască cu o identitate inventată. Participanții la Marile Adunări Naționale din acei ani, veniți la Chișinău din toate colțurile RSSM, au revendicat în primul rând revenirea la limba română cu alfabetul latin și conferirea statutului de limbă oficială, recunoașterea că aparțin de neamul românesc, cu istorie, cultură și tradiții comune.

În urma Marii Adunare Națională de pe 27 august 1989, când sute de mii de manifestanți au cerut ca limba română cu alfabet latin să fie repusă în drepturi, deputații au adoptat primul set important de legi cu privire la funcționarea limbilor și revenirea la alfabetul latinpe 31 august 1989. Aceasta a fost cea mai importantă victorie a mișcării de emancipare națională. Revendicările naționale au fost urmate de cele politice – alegeri libere, declararea suveranității, în 1990, și a independenței Republicii Moldova față de URSS, în 1991.Declarația de independență menționa limba română drept „limbă de stat”, iar în urma reformei în învățământ din acea perioadă, în programa școlară au fost introduse disciplinele „Limba și literatura română” și „Istoria românilor”.

Revenirea nomenclaturii sovietice și a „limbii moldovenești”

Mișcarea de renaștere națională și-a pierdut din avânt odată cu independența Republicii Moldova, care s-a confruntat de la bun început cu două crize majore: separatismul din Găgăuzia și Transnistria care, în cel de-al doilea caz, a dus la un război în care de partea separatiștilor s-a implicat și Federația Rusă. Noul stat se confrunta și cu un declin tot mai accentuat al economiei și problemele sociale aduse de acest lucru. În plus, mișcarea de renaștere națională începuse să se fracționeze tot mai mult și merită notat că un rol important în această fracționare l-a jucat și Iurie Roșca, pe atunci unul dintre personajele cu cel mai radical discurs românesc. Iurie Roșca a ajuns 15 ani mai târziu un aliat important al comunistului Vladimir Voronin și, ulterior, a devenit promotor în Republica Moldova și România al așa-numitului ideolog al lui Putin, Aleksandr Dughin; de câțiva ani, Roșca susține o serie de teorii ale conspirației și narațiuni false similare cu cele lansate de dezinformarea rusească. Această evoluție politică dă greutate dubiilor exprimate încă de la începutul anilor 90 de alți exponenți ai mișcării de renaștere națională – de exemplu Gheorghe Ghimpu – cu privire la adevăratele loialități și intenții ale lui Iurie Roșca.

Pe tot acest fundal de crize suprapuse, în 1993 s-a înregistrat o revenire a comuniștilor la putere, care l-au impus la conducerea legislativului pe Petru Lucinschi, a cărui carieră de activist se încheiase cu funcția de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, pe care o deținuse până în 1991.

Parlamentul dominat de reprezentanții fostului regim a adoptat în 1994 Constituția țării și a introdus în aceasta, la articolul 13, sintagma de „limba moldovenească” ca limbă oficială. Era o restaurație parțială, întrucât puterea de atunci nu a avut curajul să impună și revenirea la alfabetul chirilic.

Limba moldovenească, limba română și limba de stat. Instrumentalizarea limbii în scop politic

Adoptarea Constituției a marcat debutul a aproape trei decenii controverse în societate, întreținute în mod intenționat de politicieni, mai ales de cei din partida pro-rusă. Aceasta a alimentat și teza „moldovenistă”, reînviată și promovată ca politică de stat de Partidul Comuniștilor, al lui Vladimir Voronin. Poate cel mai ridicol moment al perioadei a fost cel al publicării dicționarului moldovenesc-român. Autorul acestuia, Vasile Stati, a scris și o prefață care conține un virulent atac la adresa României, ceea ce arată clar că demersul său pseudo-științific era, de fapt, unul ideologic.

Ulterior, stindardul moldovenismului a fost preluat de Partidul Socialiștilor, condus de discipolul lui Voronin, Igor Dodon, un filorus asumat care folosește orice prilej pentru a relua narațiunile false privind existența unei limbi și unei națiuni moldovenești distincte de cea română.

A existat și o a doua categorie, a celor care au evitat să spună ce limbă vorbesc, ascunzându-se după expresii ca „limba de stat, oficială, maternă etc.” În acest context a rămas celebră declarația fostului președinte al Parlamentului Marian Lupu, care a comentat că din punct de vedere științific e limba română, iar din punct de vedere politic– moldovenească.

De cealaltă parte, comunitatea academică a subliniat în mai multe declarații ale Academiei de Științe a Moldovei că limba oficială este limba română și că denumirea corectă a limbii vorbite de majoritatea populației este română. Scriitorii, presa democratică, intelectualitatea au continuat să apere limba română în Republica Moldova și să denunțe ingerințele politicului în probleme identitare.

(…)

Pe 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a stabilit că textul Declarației de Independență din 1991, în care este stipulată limba română, prevalează asupra textului Constituției din 1994, respectiv asupra prevederii referitoare la limba moldovenească conţinute în articolul 13. Încărcătura politică a chestiunii limbii i-a făcut însă pe politicieni să evite să aplice hotărârea Curții timp de zece ani, chiar dacă în cea mai mare parte a acestui interval la putere s-au aflat partide care, cel puțin declarativ, optau pentru desprinderea de trecutul sovietic, își doreau ca Republica Moldova să se integreze în Uniunea Europeană și promovau o relație apropiată cu România.

La fel ca și Uniunea Sovietică, Rusia promovează limba moldovenească. Obiectivul: menținerea Republicii Moldova în sfera de influență a Moscovei

Miza celor care optau pentru „limba moldovenească” sau pentru „limba de stat” nu era doar una de politică internă. Politicienii de la Chișinău au fost întotdeauna atenți să nu cumva să supere Rusia, care consideră că ea este cea care trebuie să le spună moldovenilor ce limbă vorbesc și ce identitate au.

De altfel, reacțiile Moscovei la decizia din 2 martie a Parlamentului de la Chișinău au fost imediate. „Democrație în stil american. În mandatul Sandu, Moldova renunță la limba maternă”, a comentat purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de externe, Maria Zaharova, pe canalul său de Telegram. Iar într-un comentariu oficial al Ministerului rus de externe, ea a cerut Republicii Moldova să pună capăt „retoricii antiruse”, după ce Parlamentul de la Chișinău votase în aceeași zi și o declarație de condamnare a invaziei ruse în Ucraina. La rândul său, ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene, Nicu Popescu, a subliniat că „limba pe care o vorbim ne aparține, decizia cum numim această limbă ne aparține”.

Agenția oficială de știri de la Moscova RiaNovosti scrie că „următorul pas după anularea limbii moldovenești va fi lichidarea statalității moldovenești”, iar Radio Sputnik, unul dintre principalele organe ale propagandei Kremlinului, a preluat declarațiile președintelui uniunii moldovenilor din Transnistria, care susține că redenumirea limbii va distruge identitatea națională a moldovenilor.

Problema identitară și limba română sunt, de altfel, de ani de zile temele folosite cel mai abil de propaganda prorusă din Republica Moldova. Promotorii moldovenismului din Republica Moldova se consideră chiar succesorii Moldovei mediale. Aceștia folosesc orice ocazie să promoveze falsuri istorice legate de România, una din temele predilecte fiind mitul invaziei trupelor române în 1941 sau cea că România ar fi fost putere de ocupație în Moldova, în perioada interbelică.

Încă înainte de alegerile parlamentare din 2021, spre exemplu, erau răspândite dezinformări că Maia Sandu ar vrea anticipate ca să impună românismul, sau că România intenționează să absoarbă Republica Moldova, iar moldovenii vor fi „de rangul doi”.

Aceste narațiuni fac parte din campania pe care o desfășoară de mai mult timp de Rusia în Republica Moldova că aceasta va fi la cheremul Occidentului, va dispărea ca stat, își va pierde suveranitatea, sau că actuala guvernare pro-europeană are rolul istoric să pregătească țara pentru alipire ei la alt stat. O campanie care arată, încă o dată, că – la fel ca în perioada sovietică – limba este doar un instrument de soft power folosit pentru menținerea și extinderea Imperiului.

Citește mai mult AICI