GRANI.RU: Dreptul la tranzit
Operațiunea specială a dictatorului belarus a produs o catastrofă umanitară în centrul Europei, scrie Grani.ru. Mii de migranți din Orientul Mijlociu au rămas prinși între forțele lui Lukașenko și polițiștii de frontieră din Lituania și Polonia. Criza migrațională a scos în evidență problemele UE și ale dreptului internațional al refugiaților, consideră activistul Maxim Butkevici, apărător al drepturilor omului, coordonatorul proiectului „Fără frontiere” (Ucraina).
- Noua criză din centrul Europei este regizată cu un cinism uimitor. Acesta, se pare, nu este primul caz când tragedia refugiaților este folosită în scopuri geopolitice?
- Escaladarea de la frontiera polonezo-belarusă se cocea de câteva luni. Punctul de pornire a fost reacția lui Lukașenko la sancțiunile impuse de UE – să se descurce singuri cu „ilegalii”. Atunci el s-a exprimat cu dispreț despre acești oameni, referindu-se la ei în contexte similare cu contrabanda de droguri și La scurt timp, a devenit clar că nu au fost vorbe goale, după aceasta a urmat ceea ce am putea numi o operațiune specială. Regimul de la Minsk a decis să-i folosească în calitate de armă pe oamenii care sunt nevoiți să-și părăsească țara în căutarea unui loc mai sigur.
Lukașenko nu este primul care a recurs la această schemă. Și anterior, liderii autoritari s-au folosit de oameni în calitate de armă în confruntări geopolitice. Președintele turc Erdogan a făcut o monedă de schimb din refugiații sirieni în timpul negocierilor cu Uniunea Europeană. Mii de persoane, nevoite să fugă din țara lor, au devenit ostaticii jocului regimului autoritar cu structurile UE, iar aceasta este o situație tragică.
- Totuși, Turcia, din cauza poziției sale geografice, s-a confruntat obiectiv cu o criză migrațională. În cazul lui Lukașenko, observăm un transfer rău intenționat al oamenilor din Orientul Mijlociu pe cale aeriană, așa-nimita operațiune Ecluza.
- Nu putem spune că situația este identică, sunt și elemente noi. Erdogan, într-adevăr, s-a folosit de poziția geografică a țării sale. În plus, era vorba că Ankara, în anumite condiții și pentru o anumită perioadă, îi va primi pe refugiați pe teritoriul său în schimbul unor finanțări și concesii, în caz contrar, liderul turc amenința „să deschidă porțile” spre Uniunea Europeană. În cazul Belarusului, fluxul a fost organizat în mod deliberat. Regimul de la Minsk nu emite cerințe concrete în schimbul oferirii de azil pentru refugiați – este vorba de un atac direct, fizic asupra fontierei UE.
- Ce credeți despre o posibilă implicare a Kremlinului în această schemă? Regimul putinist este creierul, patronul, sau beneficiarul acestei situații?
- Știm din multiplele investigații că propaganda rusească, într-un fel sau altul, a pus umărul la dezlănțuirea fobiei migraționiste în Uniunea Europeană, fie prin mass-media oficiale, fie prin fabricile de trolli și rețelele sociale. Deocamdată, eu nu văd dovezi concludente că Kremlinul s-a implicat direct în elaborarea și implementarea actualei politici a regimului de la Minsk, însă, astfel de ipoteze merită, cel puțin, să fie cercetate mai atent. Regimul Lukașenko este capabil să elaboreze și singur o asemenea schemă, dar avem un context geopolitic în care este atacată UE ca structură. Având în vedere ajutorul direct din partea Kremlinului acordat regimului Lukașenko, atât militar, cât și analitic, încă din toamna anului trecut, ar fi ciudat să nu luăm în considerare această ipoteză. Iată că deja și șeful MAE rus lansează ideea compensării financiare, pe modelul Erdogan.
- Cum reacționează societatea belarusă la această situație?
- Această situație este, în primul rând, o tragedie care are loc sub privirile noastre. Belarușii reacționează diferit, de la compasiune și solidaritate până la fobie nedisimulată față de migranți și xenofobie. Adică, această criză lovește și în societatea belarusă. Din cele ce observ eu, noutățile șocante despre sosirea în masă a „străinilor” provoacă mai multă frică decât întâlnirea propriu-zisă cu migranții.
- Mulți consideră că oamenii care sunt acum în taberele de la frontieră nu ar fi refugiați autentici , ci mai degrabă niște „turiști”, „profitori” în căutare de gratuități, /sau ”migranți după salam” (considerentul decisiv pentru plecarea lor de acasă ar fi fost cel economic), capabili să plătească sume mari de bani pentru biletul de călătorie în UE oferit de Lukașenko. În 2015, se pare, percepția generalizată era că oamenii într-adevăr plecau ca să-și salveze viața.
- Și în 2015 reacțiile au fost diferite la criza migrațională. Îmi amintesc că în presa ucraineană de atunci au fost opinii că nu toți refugiații ar fi „autentici”, că sunt necesare sume mari de bani pentru astfel de călătorii (și în multe cazuri era adevărat). Până la imaginea de „gloate de barbari care au asaltat Europa”.
Printre actualii migranți în Belarus, conform relatărilor din mass-media, cei mai mulți sunt din Irak. Cel mai des se vorbește despre kurzi irakieni, dar nu numai. E vorba și de alte persoane originare din diferite țări. Dacă vorbim de Irak, situația din această țară, din păcate, nu ridică semne de întrebare. Același lucru îl putem spune și despre Siria. Putem afirma, a priori, că toți cei care încearcă acum să ajungă în UE prin Belarus sunt refugiați, conform Convenției din 1951? Probabil că nu. Însă orice caz trebuie examinat în particular. Fără a cunoaște detaliile, nu putem răspunde la această întrebare.
În ceea ce privește costul călătoriei, se pare că nu este ieftină. Sunt motive serioase să presupunem că Lukașenko nu doar că transportă oamenii, dar și câștigă din aceasta, acționează ca un contrabandist instituțional și nu o face din considerente umanitare. Adică, „oamenii lui” practic folosesc alte ființe umane ca pe o armă și câștigă și bani pentru regimul ilegal, astfel poate fi descrisă situația.
Oamenii plătesc mii de dolari sau euro (uneori peste 10 mii de persoană) pentru transportare, din păcate acesta este prețul standard. Familiile numeroase adună acești bani timp îndelungat, apoi își cheltuie economiile ca să-i trimită fie pe membrii cei mai apți de muncă, sau invers, pe cei mai vulnerabili, într-un loc mai sigur. Să afirmăm că acești oameni, care au cheltuit 5-10 mii de dolari pentru călătorie sunt bogați, înseamnă să nu înțelegem situația.
[…]
- Ce e de făcut în situația creată? Chiar dacă Europa va fi de acord să primească aceste câteva mii de migranți, UE nu poate închide căile aeriene dintre Belarus și Orientul Mijlociu. Rămân doar sancțiunile?
- Eu nu văd instrumente concrete pentru a pune punct crizei actuale. Este inevitabilă o abordare convențional represivă – construirea unui zid la frontiera de est a UE. Pot fi luate unele măsuri în „țările de origine”, de exemplu închiderea consulatelor belaruse în Irak. Probabil, se va reuși influențarea situației în aces sens.
Pe de altă parte, nu pare ca regimul de la Minsk să fie dispus să înceteze astfel de practici, dacă nu vor avea loc cedări cardinale din partea UE, iar acest lucru este inacceptabil. Ridicarea sancțiunilor în această situație este inadmisibilă. Chiar dacă este scos din context aspectul juridic și întrebarea cine câștigă și cine pierde, aceasta ar însemna să închidem ochii la încălcarea în masă a drepturilor omului, ca să evităm alte încălcări în masă ale drepturilor omului. Este absurd, astfel nu putem proceda.
Rămân eforturile umanitare comune. Mecanismele de solidaritate în interiorul UE, cu toate greutățile, probabil vor funcționa, Polonia și Lituania vor fi ajutate. Da, autoritățile poloneze au ales acum o cale mai dură. Dar, având în vedere lipsa pârghiilor de influențare a regimului actual de la Minsk din partea UE și nestăpânirea lui Lukașenko în chestiuni umanitare și ale drepturilor omului, acestea vor duce la tragedii umane în masă la frontieră. Este vorba de sănătatea și viața unor oameni. Pentru prevenirea unor asemenea tragedii, statele UE trebuie să examineze cererile de azil. Trebuie să luăm în calcul că această problemă va persista un anumit timp și va necesita o rezolvare complexă. Însă, vreau să subliniez că problema nu stă în oameni, ci în regimul lui Lukașenko și principalul său aliat.
Citește articolul integral pe Grani.ru