Partener forțat sau aliat loial? Rolul Belarusului în războiul lui Putin împotriva Ucrainei
Editorial de Tatsiana Ashurkevich
Relațiile strânse ale lui Alexander Lukașenko cu Kremlinul au făcut din Belarus un co-agresor în războiul Rusiei împotriva Ucrainei și ar putea, în viitor, să îl transforme într-o țintă pentru un atac nuclear de răspuns. Toate acestea au devenit posibile datorită barterului cu care au fost de acord autoritățile belaruse: dreptul lui Putin de a dispune de un teritoriu important din punct de vedere strategic în schimbul menținerii la putere a lui Lukașenko. Dar cât de important este rolul jucat de Belarus în războiul dintre Rusia și Ucraina și ce înseamnă acest lucru pentru viitorul regiunii?
Prieten forțat al Kremlinului
S-ar putea scrie un manual de manevre politice pe baza relației lui Lukașenko cu Putin. De ani de zile, autoritățile belaruse au stors cu abilitate concesii economice din partea Kremlinului, speriind Rusia cu trecerea de partea vectorului occidental. Lui Lukașenko i-a reușit destul de bine: Belarus a beneficiat mult timp de reduceri la petrolul și gazele rusești, în timp ce Rusia și-a pus greutatea în spatele unor sectoare întregi ale economiei belaruse. Iar atunci când Lukașenko a avut nevoie să se apropie de Uniunea Europeană (nu la fel de des ca în direcția Rusiei, dar uneori existau totuși motive), recurgea la manevra inversă.
Totul s-a schimbat în 2020. Protestele în masă care au avut loc în Belarus după alegerile prezidențiale l-au forțat pe Lukașenko să își schimbe poziția obișnuită de „vițel blând care suge la două vaci”. Vladimir Putin l-a susținut atunci pe aliatul său belarus în lupta cu societatea civilă și l-a ajutat în mare măsură să rămână la putere. O astfel de favoare a venit cu un preț ridicat: pe 24 februarie 2022, Lukașenko a trebuit să plătească pentru generozitatea rusească cu independența unei întregi țări, transformând-o într-o trambulină pentru agresiunea rusă.
În prima zi a ofensivei la scară largă, patru rachete balistice au fost lansate în direcția Ucrainei – armata rusă trăgea de pe teritoriul belarus. Și deja la câteva ore după începerea războiului, în mass-media au apărut imagini cu o coloană de vehicule blindate care traversau granița spre Ucraina la punctul de control dintre Belarus și Ucraina. Acest lucru a fost posibil datorită desfășurării a mii de militari ruși în Belarus, care fuseseră relocați în această țară în timpul exercițiilor bilaterale.
Lukașenko nu vrea să implice Belarusul în război ca să nu-și piardă puterea
Cu toate că teritoriul Belarusului a fost folosit pentru atacarea Ucrainei, în operațiune nu au fost implicate și trupe belaruse, iar Lukașenko încă nu a decis să îl sprijine pe Putin cu armata sa.
Este posibil ca unii politicieni occidentali să fi crezut că aceasta a fost o dovadă a autonomiei lui Lukașenko și a rezistenței față de Putin. Și în timp ce un lider autoritar pare complet necooperant, o conversație productivă poate fi încă încercată cu celălalt. Există, într-adevăr, explicații pentru care trupele belaruse nu se află încă în Ucraina, dar motivele reale par să fie diferite de ce și-au imaginat politicienii respectivi.
În primul rând, conform celor mai recente date sociologice, majoritatea covârșitoare a cetățenilor sunt împotriva implicării directe a Belarusului în conflict. Chiar dacă stilul de guvernare al autorităților belaruse este departe de a fi unul democratic, Lukașenko nu poate ignora opinia populației cu privire la implicarea în război. Electoratul, căruia i-a promis un cer liniștit deasupra capului, se poate întreba ce s-a întâmplat cu această promisiune. Iar forțele de securitate, care cu greu sunt dispuse să moară pe pământ străin, s-ar putea întreba dacă ar trebui să-și sacrifice viețile într-o altă țară în semn de loialitate față de regimul Lukașenko. Dacă Putin insistă asupra asistenței din partea armatei belaruse, riscul unor evoluții imprevizibile în propria țară l-ar putea forța pe Lukașenko să negocieze amânarea acestui scenariu. Dar există și aici o subtilitate.
Având în vedere dependența politică și economică a Belarusului de Rusia, este puțin probabil ca autoritățile belaruse să opună o rezistență reală Kremlinului. Autonomia lui Lukașenko pare reală doar în interiorul Belarusului, în timp ce capacitatea sa de a lua decizii de politică externă pe fondul războiului pare mult mai îndoielnică. Concluzia este simplă: dacă Putin are nevoie de ajutor din partea belarușilor, Lukașenko va fi, de asemenea, forțat să fie de acord cu desfășurarea de trupe ale țării sale în Ucraina. În același timp, rămâne întrebarea dacă Putin însuși are nevoie de un astfel de sprijin: este puțin probabil ca trupele belaruse să fie capabile să ajute semnificativ armata rusă din punct de vedere numeric, iar lipsa lor de experiență de luptă nu este cu siguranță un avantaj.
Probabil că Lukașenko nu este cu adevărat interesat să se implice direct în război. A pune la dispoziție teritoriul belarus pentru o ofensivă a armatei ruse este cu siguranță deja mult. Dar nici măcar o astfel de ofensivă nu i-a îndepărtat pe unii politicieni occidentali, care doresc să oprească conflictul prin orice mijloace și, prin urmare, sunt gata să negocieze condițiile cu liderul de la Minsk. Autoritățile belaruse însele speră să păstreze posibilitatea de a fi în contact cu politicienii occidentali. Acest lucru poate fi observat și din schimbarea retoricii lui Lukașenko în cursul anului 2022. Cu puțin timp înainte de război, el și-a declarat încrederea în aliatul său estic și capacitatea acestuia de a câștiga rapid un conflict: „Ucraina nu va intra niciodată în război cu noi: acest război va dura cel multtrei sau patru zile. Nu va fi nimeni acolo care să lupte împotriva noastră.”
Pe 24 februarie, în timpul unei întâlniri urgente cu conducerea armatei sale, Lukașenko a avertizat că a avertizat conducerea ucraineană cu privire la o posibilă „operațiune specială”. El l-a numit „ticălos” pe liderul forțelor armate ucrainene, care a ignorat sfatul său de a contacta partea rusă pentru a evita izbucnirea războiului.
Cu toate acestea, la o lună după izbucnirea războiului, retorica curajoasă a lui Lukașenko a început să se schimbe. Încă de la începutul lunii martie, el a declarat că belarușii nu doresc „niciun scandal, niciun conflict și niciun război. Suntem oameni pașnici. Și am dori să avem pace în jurul nostru. Aceste încercări de a nega războiul par destul de obișnuite pentru Lukașenko. Când a devenit clar că Rusia nu a câștigat războiul din Ucraina în acele trei sau patru zile, Lukașenko, îngrijorat de viitorul său, a încercat să adopte poziția cea mai confortabilă pentru el însuși – aceea de pacificator. De exemplu, în primele zile de la izbucnirea războiului din Ucraina, a insistat asupra organizării de discuții ruso-ucrainene în Belarus și, cu puțin mai puțin de o lună în urmă, a propus tuturor părților implicate în conflict să oprească războiul din Ucraina. Chiar dacă este vina sa că Belarus este un co-agresor în război, Lukașenko nu a renunțat la încercările de a se prezenta în acest rol.
Belarușii nu vor arme nucleare rusești și se opun războiului din Ucraina
Pe 23 martie, Vladimir Putin a anunțat că Minskul și Moscova au convenit ca Rusia să desfășoare arme nucleare în Belarus. Instalația de depozitare ar urma să fie finalizată până la 1 iulie. Odată transferate pe teritoriul belarus, armele ar urma să rămână sub controlul rușilor.
Până la acest moment, toate acestea sună ca o încercare a Rusiei de a oferi țărilor occidentale o oportunitate de a „stabili un dialog” cu Kremlinul și de a înceta să mai sprijine Ucraina. Cu toate acestea, un scenariu în care UE nu ține cont de apelul Rusiei și rămâne fidelă vectorului ucrainean pare cel mai probabil. Iar în acest caz, Putin va avea o singură soluție – să escaladeze situația pentru a ajunge la dușmanii săi „nucleari” din Occident.
Și cum rămâne cu Belarusul? Este puțin probabil ca Lukașenko să nu înțeleagă ce așteaptă țara într-un astfel de caz. Dorința de a-și păstra puterea cu orice preț depășește cu mult posibilele consecințe, în care Belarusul ar putea fi ținta unui atac nuclear de răspuns. Care este concluzia? Lukașenko alege limbajul războiului în locul diplomației, urmând tendința de a conduce țara spre o militarizare maximă. O astfel de decizie duce, de asemenea, la izolarea țării, care în secolul XXI nu rezolvă problemele la întâlniri politice, ci cu amenințări zgomotoase de a folosi arme nucleare.
Decizia de a le desfășura în Belarus este o demonstrație clară a incapacității lui Lukașenko de a fi independent în deciziile sale. Sociologii subliniază că 77% dintre belaruși s-au opus unui astfel de scenariu – o cifră care l-ar fi putut opri pe Lukașenko dacă ar fi avut posibilitatea de a alege. Dar când vine vorba de menținerea propriei puteri, Alexander Lukașenko, în timp ce încearcă să se țină de cuvânt, conduce treptat Belarusul spre dezastru.
Citește articolul integral AICI