Strategia de Securitate a statelor mici. Cazul Republica Moldova
Securitatea statelor mici este o temă extrem de interesantă prin problematica şi limitările pe care le produce. Când un stat are şi limitări de natură financiară pe care le are Republica Moldova de azi şi nu are nici largheţea, nici cultura de Securitate a Elveţiei, de exemplu, croirea unei Strategii de Securitate este cu atât mai dificilă, dacă este să respectăm toate rigorile artei şi fundamentele ştiinţifice ale unei asemenea întreprinderi. Bine, nu înseamnă neapărat că e simplu în cazul puterilor minore cum este România. Dar un stat prins între blocuri, aflat în zona gri, fără resurse de cheltuit dar totuşi chemat să-şi apere cetăţenii, ba şi un conflict îngheţat şi cu trupe speciale ruse pe teritoriul său, provocarea conceperii şi redactării unei Strategii Naţionale de Securitate e şi mai mare.
Problematică extrem de complexă, resurse reduse, ameninţări multiple
Baza teoretică în aceste cazuri reclamă două criterii majore: un sistem coerent şi sofisticat de înţelegeri, alianţe şi cooperări regionale, căutarea unei formule de protecţie sau garanţie externă – vezi NATO şi garanţiile SUA în cazul Georgiei de după Războiul ruso-georgian – sau prezenţa militară străină pe teritoriul propriu, sau asumarea securităţii de către un stat terţ din interese post-neo-imperiale, sau strategice majore – cazul Federaţiei Ruse în Asia Centrală şi la frontiera sudică a fostei URSS cu Afganistanul şi Iranul.
Republica Moldova nu are, în acest moment, aceeste abilităţi şi nici nu le va putea dezvolta pe termen scurt. Perspectiva aderării la NATO nu există nici în opţiunile oficialilor de nici o culoare, nici în dorinţa şi susţinerea propriilor cetăţeni, deşi aceasta ar fi soluţia. Oricum, cooperarea cu Alianţa majoră vecină e obligatorie măcar şi pentru a contracara acţiunile dominante ale fostei metropole, Federaţia Rusă, prezenţa militară rusă pe propriul teritoriu şi lipsa capacităţii de apărare.
În schimb, opţiunile cele mai directe merg spre a suplini lipsa unei Armate rezonabile şi a unor capabilităţi militare suficiente pentru a acoperi minimum necesar unei apărări în faţa inamicului imediat, de pe teritoriul propriu, cu mult mai multă inventivitate, creativitate şi cunoaştere, respectiv anticipare și cu formule integrate ale apărării, care să reclame un efort mai important al întregii administraţii, interguvernamental, şi chiar al întregii societăţi.
Deci, predicatele unei asemenea posturi ar fi trei:
- Cooperare, diplomaţie, anticipare şi prevenţie.
- Inteligenţa, gândirea şi cunoaşterea strategică.
- Flexibilitate, adaptare, rezilienţă şi răspuns integrat al întregii structuri guvernamentale şi al întregii societăţi în faţa celei mai importante şi apropiate ameninţări.
Acestea sunt răspunsurile momentului pentru problemele de apărare şi securitate ale Republicii Moldova. Sigur nu improvizaţii şi cârpeli nefericite ale forţelor armate, achiziţii haotice de tehnică militară disparate şi cu capacitate de reacţii redusă, ci reconstrucţia fundamentală a unei forţe militare suple, de secol 21, reconstrucţia încrederii în Armată ca instituţie din partea publicului şi crearea perspectivei moderne şi a atractivităţii funcţiei militare pentru oamenii chemaţi sau angajaţi sub arme.
Reconstrucţia fundamentală a unei forţe militare suple, de secol 21
Astăzi Republica Moldova nu are capacitatea de a se apăra şi are deficienţe majore privind securitatea proprie. Principalele ameninţări sunt trupele ruse din Transnistria şi trupele separatiste cu rol de suport în zona de acţiune. În plus, orice acţiune militară rusă pornind ca bază de pe teritoriul Republicii Moldova contra Ucrainei, în regiunea Odessa, crează probleme şi responsabilităţi majore, ca şi perspectiva pierderii teritoriului sau a unor confruntări militare ucraineano-ruse în raioanele de răsărit ale Republicii Moldova, în zona separatistă nistreană ocupată.
Resursele Republicii Moldova nu sunt suficiente pentru a putea contracara fie şi numai aceste ameninţări imediate, apropiate din partea unor trupe aflate pe propriul teritoriu. Mai mult, dacă aeroportul din Tiraspol este redeschis sau Rusia se mişcă rapid spre instalarea unei baze militare permanente, efectele sunt şi mai complicate şi greu de contracarat de către Republica Moldova singură. De aici şi complexitatea elaborării unei strategii chiar şi numai pe această componentă.
De aceea, obiectivul strategic al Republicii Moldova trebuie să fie atingerea minimului capacităţii militare şi al strategiei integrate de apărare pentru a contracara un atac pornit din regiunea nistreană spre Chişinău sau în dreapta Nistrului. Pe termene mediu şi lung, evident că obiectivul devine realizarea sistemului de alianţe şi cooperări, pregătiri şi alianţe pentru a contracara orice eventuală ameninţare militară convenţională sau hibridă.
De aceea e necesar, în prima fază, investiţia într-un sistem complex, modern şi sofisticat pentru a asigura cunoaşterea şi anticiparea mişcărilor adversarului potenţial, în paralel cu construcţia rezilienţei statului Republicii Moldova în faţa unui asemenea tip de atacuri. Acest lucru presupune o regândire a formulei Armatei Naţionale care să fie mult mai suple, adaptate secolului 21, din care să dispară componentele vetuste, inutile, greoaie şi nepotrivite şi să apară capabilităţi şi oameni pregătiţi să utilizeze tehnica modernă capabilă să apere teritoriul, cetăţenii şi integritatea statală.
Citeste integral articolul semnat de Iulian Chifu pe blogurile ADEVĂRUL.