Sute de vârstnici din Ucraina au fost duși în azile din Rusia. Familiile îi caută

„Am vrut să-mi ajut mama să ajungă la graniță”

În toamna lui 2023, Olga (numele celor vizați în această istorie au fost schimbate, pentru siguranța lor) s-a adresa voluntarilor din Sankt Petersburg cu rugămintea de a o ajuta să o scoată din Rusia pe mama ei, în vârstă de 86 de ani. Când a început războiul, Anna Petrovna locuia în casa ei dintr-un mic sat ucrainean. În cursul luptelor, casa ei a fost distrusă, iar rușii au luat-o din Ucraina la începutul lunii iulie 2022. Ajunsă în Rusia, ea a reușit să ajungă la fiul ei cel mare, care trăia într-unul din orașele de pe Volga, deoarece își amintea adresa lui.

Potrivit Olgăi, întrucât fratele ei este bătrân și bolnav, iar în apartamentul său cu o singură cameră, acesta pur și simplu nu avea loc pentru mama sa, a trimis-o inițial cu trenul în Kârgâzstan, la cel de-al treilea frate al lor. „M-au dat jos din tren (la graniță) pentru că nu aveam pașaport, m-am întors la el, bine că nu l-am pierdut”, a spus Anna Petrovna.„Și apoi fiul meu m-a trimis la un sanatoriu, a fost bine acolo, m-au hrănit, nu erau mulți oameni în cameră – doi în total”, adaugă ea.

Ceea ce femeia a numit „sanatoriu” era de fapt centrul de cazare temporară pentru refugiații ucraineni. Dar nu a stat mult timp acolo, fiind în curând trimisă la un azil de bătrâni. „Fratele meu, bineînțeles, nu se aștepta la asta, dar i s-a spus că ar fi mai bine așa – i se va da un pașaport rusesc și o pensie”, spune Olga. „Iar eu îmi doream foarte mult ca voluntarii să o ajute pe mama mea să ajungă la granița rusă, unde aș fi întâmpinat-o și aș fi dus-o acasă. Era insuportabil să știu că se afla într-un azil de bătrâni”.

Anna Petrovna mai spune că își dorea cu adevărat să revină acasă, în Ucraina, și nu într-un azil de bătrâni: era obișnuită să trăiască pe cont propriu și nu își putea imagina viața între patru pereți și sub controlul altcuiva. Dar în Rusia, totul a fost decis pentru ea – i s-a eliberat cetățenia rusă și un pașaport. Partea bună, spun rudele, este că documentele ucrainene ale femeii au fost păstrate.

„E bine, vom ajunge acolo, am un băț”

A fost nevoie de două luni pentru ca mama Olgăi să părăsească azilul de bătrâni. Voluntarii au ajutat-o pe Anna Petrovna să cumpere bilete pentru ca ea, însoțită de fiul ei, să poată veni la Ivangorod, în regiunea Leningrad. De asemenea, bătrânei i-au fost procurate și haine călduroase, întrucât femeia nu avea nimic de iarnă și era înghețată. Între timp, Olga își aștepta mama în Narva, Estonia, de cealaltă parte a graniței.

Situația a luat o întorsătură neașteptată atunci când polițiștii de frontieră estonieni au refuzat să o lase pe Anna Petrovna să treacă frontiera – în opinia lor, femeia se afla în Rusia de prea mult timp. În acest caz, mama și fiica au fost foarte apropiate fizic una de cealaltă timp de câteva zile, dar nu au reușit să se întâlnească vreodată.

După acest eveniment nefericit, pentru cele două a rămas o singură soluție – punctul de trecere a frontierei ruso-ucrainene Kolotylovka-Pokrovka, care funcționează într-o singură direcție. Femeia în vârstă de 86 de ani, a trebuit să meargă aproximativ doi kilometri pe un drum de pământ. Anna Petrovna nu s-a lăsat bătută: „Este în regulă, voi ajunge acolo, am un băț”.

Olga a părăsit Estonia, de unde a revenit în Ucraina, în timp ce voluntarii au început să o pregătească pe mama ei pentru o altă călătorie lungă: i-au adus o „kravciuka” – un cărucior de fier de care e atașat un sac. Refugiații trec prin Kolotilovka cu astfel de bagaj, deoarece roțile genților și valizelor obișnuite se rup pur și simplu. Femeia a refuzat să aibă și un scaun pliabil, deși mai târziu a regretat.

Voluntarii au urcat-o pe Anna Petrovna într-un tren spre Belgorod, unde a fost întâmpinată de alți colegi de-ai lor, care au dus-o la un cămin și au hrănit-o. Între timp au căutat un alt voluntar care să o ajute să treacă granița. Cea care s-a oferit să o ajute a fost o femeie pe nume Dașa.

Aceasta le-a spus voluntarilor că Anna Petrovna abia mai putea merge, iar când se întuneca, li se părea că s-au rătăcit în întuneric. Era frig, bătrâna nu avea unde să se așeze ca să-și tragă sufletul, iar ea stătea nemișcată, sprijinindu-se într-un băț, după care mergea din nou încet. Dașa își târa geanta și „kravciuka” bunicii ei. După ce au ajuns în partea ucraineană, Olga a mai așteptat două ore până când a putut în sfârșit să-și îmbrățișeze mama.

Olga și Anna Petrovna nu au ajuns la Harkov în aceeași seară – nu au reușit să fie la „ora de stingere”, așa că au fost nevoite să petreacă noaptea pe drum, la niște prieteni. A doua zi au ajuns acasă. Anna Petrovna a fost bolnavă timp de câteva zile, dar în cele din urmă și-a revenit încet-încet.

Olga păstrează până în prezent legătura cu voluntarii ruși, le povestește periodic cum se simte mama ei și le mulțumește constant pentru ajutorul oferit. Ultimul mesaj al Olgăi a fost trimis spre voluntari chiar în primele zile ale noului an, după bombardamentele masive asupra Harkovului: „Suntem încă în viață. Ne-a fost foarte frică”.

„Prima dată am cerut ceva de mâncare”

Cazul următor este unul din cele fericite, fiind vorba de copii care au reușit să-și găsească părinții, ajunși în Rusia din cauza războiului. Nu e ceva neobișnuit pentru persoanele în vârstă să ajungă după ce stau în centre de plasament temporar, în aziluri de bătrâni din diferite regiuni ale Rusiei. În plus, ele primesc rapid pașapoarte rusești.

Există și unele excepții însă. Spre exemplu, niciun vârstnic din centrul de plasament temporar „Lacul Țarițino” de lângă Tikhvbin, regiunea Leningrad, nu a ajuns într-un azil de bătrâni. Persoanele, de multe ori singure, ale căror case din Ucraina au fost distruse, au deja cetățenia rusă și locuiesc în camerele lor din centru. Înainte de Anul Nou, ele au fost vizate de voluntari, care le-au adus și cadouri. Cu toate acestea, rămâne neclar unde ar putea fi trimiși acești vârstnici în continuare.

Echipa Sever.Realii a documentat și cazuri în care rudele din Rusia ale unor vârstnici din Ucraina își doresc să le aducă în țară pentru a locui cu ele. Însă cum singura cale accesibilă pentru ucraineni în Rusia este doar aeriană, prin Aeroportul Șeremetievo, multe persoane în vârstă nu-și pot permite un asemenea drum.

Un astfel de caz fericit de reunire a familiei a avut loc în 2023. Un refugiat din Mariupol a contactat echipa de voluntari, solicitând ajutorul pentru a-și putea găsi mătușa, ce locuia într-un cămin pentru persoane cu handicap și vârstnici din Mariupol, înainte de război. Aceasta suferea de probleme psihice și diabet tip 2, pe care reușea să-l controleze singură.

Căutările au dat roade în cele din urmă – ea a fost găsită într-una din azilele de bătrâni din regiunea Astrahan. Nepoata a cerut să fie luată și adusă prin Ivangorod în Europa.

„Negocierile nu au fost ușoare, ni s-a spus că această femeie are o mulțime de diagnostice, că este practic incapabilă și că abia poate avea grijă de ea însăși”, spune unul dintre voluntari. Cu toate aceastea, după lungi discuții, conducerea instituției a permis femeii să plece.

„Primul lucru pe care l-a cerut când am ieșit pe poartă și ne-am urcat în mașină a fost să mergem undeva să mâncăm. S-a plâns că în Mariupol își găteau singuri, iar aici erau hrăniți cu terci de mazăre „pentru o sută”, cu o bucată mică de pâine, iar la prânz „o lingură de supă cu pâine” își amintește voluntarul. „A petrecut șase luni într-un azil de bătrâni din Rusia, acum cu nepoata ei, și s-a dovedit că nu avea probleme atât de grave precum cele de care ne temeam în azil”.

Nu se știe câți pensionari singuratici, fără rude, trăiesc în centrele de plasament rusești. Atunci când solicită noi documente, ei primesc o pensie mizeră, cu care nu-și pot permite nici măcar să închirieze o cameră într-un apartament comunal. Nu există nici statistici publice cu privire la numărul de persoane în vârstă și cu handicap din Ucraina care ajung în azilurile de bătrâni din Rusia.