Editorial de Cosmin Popa
Lipsa de progrese pe front, probleme interne și oboseala aliaților pot împinge Ucraina spre o pace cu Rusia. Aceasta ar duce la o ruptură cu Occidentul și ar alimenta ambițiile imperialiste ale Moscovei.
Presiuni interne și externe ar putea împinge Ucraina spre o „pace istorică” cu Rusia
Scena politică ucraineană este în pragul unor mari transformări, sub presiunea mai multor factori. Primul este legat de încercarea riscantă a Președintelui Zelenski de a-i ține pe militari departe de politică și de a se ține pe sine departe de concurența acestora, dată fiind popularitatea unora dintre ei în rândul soldaților și al populației. Al doilea ține de multiplele afaceri de corupție, care macină armata și sistemul politic al Ucrainei. Până acum, cu excepția fostului ministru al apărării, Oleksii Reznikov, care a fost forțat să o facă, niciunul dintre personajele aflate la conducerea Ucrainei nu și-a asumat răspunderea pentru situația creată.
Peste toate se adaugă presiunile difuze venite din Occidentul „vechi”, pentru încheierea unei păci, care nu este prea clar unde poate să ducă. Constatarea oficială a impasului războiului, atât de către președintele Zelenski, care tocmai ce a recunoscut că ofensiva ucraineană nu a adus rezultatele scontate, precum și de către șeful Statului Major, Valeri Zalujnîi, ne sugerează că ambele tabere sunt în căutarea unei platforme politice de pe care să abordeze viitorul războiului cu Rusia. Marea dilemă este însă generată de faptul că atât „tranșeocrații” lui Zalujnîi, cât și politicienii lui Zelenski, sunt aproape forțați să apeleze la singura soluție aflată la îndemâna lor.
În absența unui traseu clar pentru Ucraina, pe care doar SUA îl pot oferi, în deplin acord cu UE și cu vecinii Ucrainei, „soluția” va consta în „împăcarea istorică” dintre Kiev și Moscova, evident pe o platformă antioccidentală.
Încordarea relațiilor cu Ungaria, apoi cu Polonia, iar în cele din urmă cu Slovacia lui Robert Fico, nu face decât să aducă argumente pentru teoria unei respingeri organice a Ucrainei de către Occident. Nu-i cu nimic mai puțin adevărat că ucrainenii, în frunte cu Președintele Zelenski, s-au dovedit a fi aproape incorigibili în declarațiile neinspirate de politică externă, combinând deseori excesele cu un soi de condescendență, în parte justificată de postura ingrată în care se află țara. În acest caz, mai puțin entuziastă verbal, dar ceva mai constantă în acțiuni și cerințe, politica Bucureștiului s-a dovedit a fi mai eficientă pentru ambele părți, deși nu a dus la scăderea numărului românilor care continuă să privească Ucraina ca pe un potențial inamic.
În pofida retoricii belicoase, Rusia încă are oficiali de rang înalt care ar putea negocia o reconciliere cu Ucraina
În Rusia, în pofida discursului neschimbat al Kremlinului despre „fasciști” și „dușmani istorici”, există încă o serie de personaje apropiate de Putin, care nu s-au compromis printr-o retorică anti-ucraineană ireconciliabilă. Atunci când va veni momentul, oameni ca premierul Mihail Mișustin, primarul Moscovei, Serghei Sobianin, sau chiar Nikolai Patrușev, cel care mai degrabă a acuzat transformarea Ucrainei într-o „marionetă a SUA” și mai puțin pe ucraineni, vor putea să pledeze pentru „împăcarea istorică” între cele două popoare, fără să fie acuzați prea tare că „și-au schimbat încălțămintea în aer”, cum spune o butadă rusească.
Disponibilitatea Rusiei de a ceda, în condițiile în care s-ar asigura de rămânerea Ucrainei în sfera sa de influență, este mult mai mare decât pare la prima vedere, mergând până la negocierea unei soluții cu dublă suveranitate asupra Crimeii. Integrarea Crimeii în Federația Rusă, ca republică autonomă, lasă larg deschise perspectivele unui condominium ruso-ucrainean, iar „republicile” Lugansk și Donețk, precum Zaporojie și Herson, ar putea intra rapid în componența unui stat unificat care să cuprindă și Belarus, pe lângă Ucraina și Rusia. Tactica alimentării naționalismului ucrainean antioccidental, inclusiv prin alipirea de teritorii luate de la vecini, este una îndelung exersată de Rusia, mai ales după ce bolșevicii lui Lenin și-au dat seama că o Ucraină sovietică este imposibilă fără anumite concesii naționale făcute ucrainenilor din vest. Nu doar rușii au un astfel de precedent istoric. Celebrul „compromis istoric” din 1867, între Casa de Habsburg și maghiari, care a atras după sine încorporarea Transilvaniei în Regatul Ungariei, dar și „micul compromis” între croați și maghiari, a fost și el rezultatul unei înfrângeri administrate Austriei de Prusia pe câmpul de luptă. Cum-necum, imperiul a mai supraviețuit o jumătate de secol, frustrându-i însă iremediabil pe cei pe spatele cărora s-a făcut – românii și cehii – dar și așa a fost nevoie de un întreg război mondial pierdut ca el să dispară.
Citește articolul integral AICI