Analiză de Dragoș Mateescu
Descoperirea în ultimii ani a unor rezerve semnificative de gaze naturale în bazinul estic al Mării Mediterane a declanșat o competiție cu posibile implicații pe termen lung nu doar pentru statele care dețin respectivele depozite, ci și pentru suveranitatea strategică a Uniunii Europene. Prin dimensiunea pieței sale comune, UE ar putea fi destinația principală a surplusului de gaze care va fi extras din zonă sau a energiei electrice produse cu acele gaze. Rusia pare a percepe întreaga afacere drept o amenințare la adresa propriilor aranjamente cu UE, către care exportă aproape două treimi din producția sa de gaze naturale. Deși este furnizor strategic de gaze naturale lichefiate (Liquefied Natural Gas, LNG) pe piața europeană, Statele Unite sprijineau până mai ieri proiectele de cooperare din regiune, încurajând astfel competiția față de Rusia.
Trebuie adăugat că, în ciuda costurilor imense de explorare și exploatare, rezervele respective atrag, alături de companiile naționale ale țărilor din regiune, companii de anvergură globală, precum ENI (Italia), Shell și BP (Marea Britanie), Total (Franța), ExxonMobil și Chevron (SUA), Novatek (Rusia) sau Qatar Energy. În astfel de condiții, nu este de mirare că se vorbește deja despre un „nou mare joc” (sintagmă folosită în anii ’90 pentru a desemna competiția pentru Afghanistan în vederea asigurării unei rute pentru gazele naturale din Asia Centrală, care făcea trimitere la „Marele Joc” din secolul XIX, în care Imperiul Țarist și cel Britanic și-au disputat Afghanistanul), care, de data aceasta, are loc în zona Mediteranei de Est.
Dar, deși existau așteptări ca descoperirea zăcămintelor să încurajeze cooperarea regională, ea duce mai degrabă la perpetuarea tensiunilor. Vechiul conflict dintre Israel și Liban, încă neînchis printr-un acord oficial de pace, limitează comunicarea dintre cele două state cu zone de suveranitate în Mediterana de Est. Ankara, Nicosia și Atena nu profită nici ele de oportunitate pentru a „pacifica” triunghiul relațional, ci mai degrabă intensifică rivalitatea istorică turco-elenă. Sub regimul autoritar al lui Erdoğan, după ce a iritat deja multe guverne din regiune prin politica în general agresivă din ultimul deceniu, Turcia încearcă de aproape trei ani să submineze și planurile de exportare către Vest a gazelor naturale din zonă. Drept urmare, a fost exclusă din proiectul de cooperare regională cunoscut sub numele de East Mediterranean Gas Forum (EMGF, înființat în 2020, înregistrat oficial ca organizație internațională în martie 2021). EMGF pare însă a beneficia de un oarecare sprijin din partea UE care, alături de Statele Unite și Banca Mondială, este pe lista observatorilor.
Rezervele de gaze din Mediterana de Est, o alternativă pentru UE la importurile de combustibili din Rusia
(…)
Uniunea importă (cu diferențe semnificative între Statele Membre) aproximativ 60% din necesarul total de combustibili fosili (mai ales gaze naturale și petrol, foarte puțin cărbune), procentul de 60.6% în 2019 reprezentând un record pentru ultimii 30 de ani. Dependența de Rusia, de aproape 25% la petrol, este mult mai mare la importurile de gaze (cca. 43% în 2019 și 48% în 2020). Trebuie însă notat că ultimul procent reprezintă peste 70% din totalul exporturilor rusești de gaze naturale. Rezultă o dependență mai mare a furnizorului Rusia de cumpărătorul UE decât invers. Astfel, adevărata problemă pentru Europa nu este dependența în sine de Rusia, ci agresivitatea Moscovei, care de multe ori folosește contribuția sa pe piața energetică europeană ca instrument de șantaj în relația bilaterală, adesea cu consecințe negative serioase pentru alte țări, precum Ucraina sau Republica Moldova.
În acest context, marile zăcăminte de gaze descoperite în bazinul oriental al Mării Mediterane devin o chestiune europeană din mai multe motive. Importurile de combustibil fosil din zona Mediteraneeană nu sunt dominante în necesarul UE dar reprezintă procente importante și, mai mult, pot deveni alternative care să diminueze într-o anumită măsură, contextual, dependența de Rusia. Asta doar atâta timp cât Bruxelles va accepta gazele naturale drept sursă compatibilă cu obiectivele sale declarate de decarbonizare a pieței comune. La ora actuală, se aproximează că zăcămintele din regiune pot furniza mai mult de 2.000 miliarde de metri cubi (billion cubic meters, bcm) de gaze, așteptându-se noi descoperiri. În cantități nete, nevoia recentă de import a UE a fost de 358 bcm în 2019 și 326 bcm în 2020. Deși zăcămintele descoperite până acum în Mediterana orientală nu ar putea acoperi exclusiv aceste nevoi pentru foarte mult timp (probabil pentru maximum două decenii), prospecțiile în curs și ulterioare pot releva cantități mult mai mari. Ele pot fi însă foarte importante pentru constituirea rezervelor strategice europene, ca o carte extrem de valoroasă în negocierile UE și ale Statelor Membre cu Rusia (de aceea piața comună a energiei este crucială).
În al doilea rând, statele proprietare ale zăcămintelor din bazinul estic al Mediteranei ar avea și ele motive serioase să investească în infrastructura necesară pentru exportul către Europa. Având în vedere problemele logistice, economice și politice care fac dificilă vânzarea și livrarea pe piețele asiatice sau africane, UE este o țintă potențială de export, oferind și avantajul unei piețe comune a energiei reglementate și predictibile. Interesul deja manifestat de Uniune ar fi putut aduce și investițiile sale în infrastructura necesară. Nu numai că UE a devenit observator la EMGF, dar, în urma unui proces decizional cu finalitate așteptată în prima jumătate a acestui an, ar putea deveni și finanțator principal. Însă costurile financiare, ecologice și, deci, politice sunt mai degrabă descurajante.
Gazoductul Eastmed, un proiect tardiv în contextul intensificării eforturilor de combatere a schimbărilor climatice
Costurile enorme și rolul de scurtă durată al gazelor naturale în angajamentele europene de tranziție la energia verde fac din proiectul gazoductului Eastmed o investiție nerentabilă. Tehnologia complexă și distanța uriașă, de aproximativ 1.900 km pe care trebuie să o acopere au fost descurajante din capul locului, presupunând doar costuri inițiale de peste 7 miliarde de euro. În plus, lungimea mare a conductei se datorează faptului că a fost concepută să ocolească Turcia cea impredictibilă sub regimul actual de la Ankara. Rezultă de aici probleme politice care pot complica și mai mult situația deja tensionată din regiune, pe termen lung. Cu toate că Eastmed ar putea deveni „proiect european de interes comun” (Project of Common Interest, PCI), eligibil pentru finanțare UE prin instrumente precum Connecting Europe Facility, o decizie finală ar putea fi suspendată.
Citește toată analiza AICI