Într-un război al cifrelor, al dronelor și al propagandei, povestea lui „Rus”, un soldat ucrainean care a apărat timp de aproape două luni două poduri strategice din regiunea Donețk, amintește că, uneori, istoria se scrie în subsoluri întunecoase, cu mâinile murdare, cu dinții strânși și cu o voință care nu se înclină.
Timp de 50 de zile, „Rus” și camaradul său Artis au ținut piept trupelor ruse într-o localitate de lângă Dobropilia, un sat aflat la vest de orașul Donețk, ocupat de ruși. Au ajuns acolo noaptea, cărând în spate rezervele pe care le-au putut strânge — conserve, muniție, apă și șervețele umede. Ultimele, în lipsa oricărei posibilități reale de igienă.
Fuseseră trimiși cu o misiune clară: să apere două poduri strategice care legau zona de restul regiunii. O misiune ce ar fi trebuit să dureze zece zile. Au stat șapte săptămâni.
Subsolul în care au stat adăpostiți avea miros de pământ ud și carne stricată. Mirosul morții, spune Rus, care a povestit experiența pentru The Times. Încercau să iasă afară doar la amurg sau în zori, când șansele să fie observați de dronele rusești erau mai mici.
Zgomotul acestora — un bâzâit constant, aproape identic cu al unui țânțar — era nelipsit. Zburau jos, căutând mișcare. O mișcare cât de mică putea însemna sfârșitul.
„Relaxarea însemna să-ți scoți casca și vesta antiglonț pentru o jumătate de oră”. „Nu aveai timp să stai, să gătești, să joci cărți”, spune Rus. „Relaxarea însemna să-ți scoți casca și vesta antiglonț pentru o jumătate de oră. Atât îți permiteai.”
În ciuda pericolului constant, încerca să nu-și piardă mințile. Făcea genuflexiuni, flotări, orice pentru a păstra o formă de normalitate.
Detalii, AICI
