Autor: Dionis Cenușa

”Anul 2020 a dezvăluit multiplele slăbiciuni pe care le comportă regiunea Parteneriatului Estic. Pandemia s-a convertit în cel mai imprevizibil factor exogen, care a complicat condițiile de funcționare nu doar pentru economiile celor șase state, ci și pentru sistemele lor politice...”

Spațiul Parteneriatului Estic a traversat momente complicate în decursul anului 2020. Mai multe turnuri de situație au schimbat profund imaginea și perspectivele democratice ale anumitor state din regiune. În urma alegerilor naționale din grupul nordic al Parteneriatului a fost zdruncinat status-quo-ul elitelor vechi, ale căror existență este datorată unui sistem autoritar sau surselor variate de corupție. Pesimismul tradițional legat de stagnarea sistemică a proceselor democratice din anumite state a fost pus sub semnul întrebării. Astfel, organizarea protestelor pașnice post-electorale în Belarus au pus bazele revoluției alb-roșii, iar alegerile prezidențiale din Moldova au propulsat la putere forțe politice, determinate să livreze reforme și o guvernare mai bună. Concomitent, în zona caucaziană a Parteneriatului Estic, mersul pozitiv al lucrurilor a fost diminuat considerabil de războiul din Karabah, pe de o parte, și de rezistența la schimbare a regimului oligarhic din Georgia, pe de altă parte.

Criza sanitară provocată de pandemia COVID-19 a scos în evidență că statele din regiune au nevoie de consolidarea urgentă a organelor administrației publice la nivel central și local. Atât autocrațiile, cât și semi-democrațiile au manifestat o multitudine de slăbiciuni, în particular, în domeniul sănătății publice. Dispunerea de resurse economice și de coordonare internă îmbunătățită după criza migranților din 2015-2016 nu a făcut UE și statele membre mai puțin vulnerabile la pandemie. Guvernele naționale au re-naționalizat frontierele interne și au prioritizat interesele naționale asupra celor supra-naționale europene. Din acest considerent, instituțiile UE au avut misiunea crucială de a-și demonstra utilitatea în ochii cetățenilor europeni, înainte de toate. Doar după ce solidaritatea europeană s-a materializat în interiorul UE, aceasta a putut să capete contur în raport cu vecinii estici – sub formă de finanțarea achiziției de echipament de protecție și stabilirea unui sprijin financiar, alcătuit din granturi și împrumuturi.

Imposibilitatea de a exterioriza masa critică din societate, anterior realizată prin intermediul migrației forței de muncă, a reținut insatisfacția publică față de ineficiența guvernelor naționale în interiorul societăților statelor Parteneriatului Estic. Unele regimuri – ca cel din Azerbaidjan – au transformat provocarea dată într-o oportunitate pentru a întoarce teritoriile controlate de peste două decenii de forțele armene. În alte țări, Moldova și Ucraina, neîncrederea cetățenilor a afectat performanța electorală a forțelor politice aflate la guvernare. Dintre toate cele șase state ale Parteneriatului Estic, doar în Georgia și Azerbaidjan regimurile guvernante au ajuns la sfârșitul anului cu o legitimitate reînnoită, fie prin voturi contestate, fie prin cuceriri teritoriale cu victime colaterale. Cu toate acestea, în anul 2020, au fost dezvăluite neajunsurile instituționale ale celor șase state, dar și mai mult fragilitatea regimurilor, care nu pot livra nici democrație și nici bunuri publice.

Principalele 5 provocări

Cea mai serioasă provocare pentru spațiul Parteneriatului Estic a fost pandemia, care de la primele apariții a provocat victime în rândul populației și a economiilor. Majoritatea regiunilor separatiste din regiune au fost preocupate de propria securitate epidemiologică (3DCFTAs, Mai 2020), putând conta mai puțin pe Rusia, finanțatorul lor tradițional, confruntat cu unul din cele mai înalte niveluri de contagiere în lume. Pe fundalul pandemiei care a afectat puternic Armenia și a încetinit capacitatea de reacție a actorilor internaționali, regimul de la Baku a decis să transforme încălcarea regimului de încetarea a focului, de pe ambele părți, pentru a restabili integritatea teritorială a țării. Inabilitatea de a preveni escaladarea situației din jurul Karabahului a beneficiat regimul lui Ilham Aliev, dar a împins pe marginea prăpastiei mandatul premierului armean Nikol Pashinyan. În sudul Parteneriatului Estic, forțele anti-reformă din sistemul judecătoresc ucrainean au atacat mecanismele anti-corupție, ceea ce a pus în pericol finanțarea externă a țării și a compromis promisiunile anti-corupție ale președintelui Volodymyr Zelensky. Pe parcursul lui 2020, autocrațiile și regimurile oligarhice existente în Parteneriatul Estic s-au menținut la putere, chiar dacă pe alocuri cu pierderi serioase de legitimitate.

1. Efectul paralizant al pandemiei asupra democrațiilor, populațiilor și economiilor est-europene. Probabil, cu excepția sectorului IT și a comerțului electronic, restul economiilor au fost paralizate de multiplele stări de urgență și, în majoritatea cazurilor, de deficitul de resurse financiare pentru a compensa perdanții în rândul populației și al economiilor. Până pe 28 decembrie 2020, aproape 2 milioane de persoane în cele 6 țări ale Parteneriatului s-au infectat de virus, dintre care peste 30 mii au decedat. Până la jumătatea lui 2020, Moldova a înregistrat cele mai negative date statistice, fiind din toamnă depășită de Georgia. Protestele stradale și desfășurarea alegerilor în regiune au fost printre factorii care au contribuit la accelerarea infecțiilor, dar și mai mult aplicarea ineficientă a regulilor de siguranță sanitară. Toate statele din regiune, cu excepția Belarusului, au fost receptive la riscul de contagiere existent în populație. De aceea, a fost introdusă starea de urgență (3DCFTAs, Decembrie 2020), în unele cazuri pentru prima dată în istoria țării (Moldova). Totodată, guvernele din regiune au aplicat regimuri restrictive pentru aflarea în locuri publice, în cazul Belarusului servind ca justificare pentru reprimarea protestelor anti-Lukașenko. În anul 2020, creșterea economică a țărilor va fi în declin. Proiecțiile Fondului Monetar Internațional (FMI) variază de la țară la țară, cu cea mai mare cădere a PIB atribuită Ucrainei (peste 7%), iar cea mai mică Belarusului – 3%. Așadar, statele Parteneriatului pășesc în 2021 slăbite economic și șifonate din punct de vedere politic.

2. Eșecul opririi celui de-al Doilea Războiul din Karabah. Militarizarea continuă a Armeniei și Azerbaidjanului după prima conflagrație din 1992-1994 menținea mereu deschisă calea unei noi confruntări militare. Între 2010 și 2019, bugetele militare ale celor două țări practic au crescut cu circa 70% – cel armean până 673 milioane dolari și respectiv cel azer până la 1854 milioane dolari. Cu o capacitate mai mică de finanțare a armatei sale decât Azerbaidjan, Yerevan a mizat mereu pe eventuala intervenție a Rusiei și apartenența la Organizația Tratatului Securității Colective. Dar aceste calcule au fost prea optimiste, deoarece Nagorno-Karabah nu este parte a teritoriului armean, recunoscut internațional ca parte integră a Azerbaidjanului. Nici cauza autodeterminării minorității armene din Karabah sau negocierile internaționale sub egida Grupului de la Minsk (OSCE) nu au oprit ofensiva azeră. Într-un context regional schimbător, strategia azeră vizavi de Karabah s-a condus de faptul că Turcia joacă pe cont propriu atât în raport cu partenerii euro-atlantici, cât și cu Rusia. De aceea, noua violare a regimului de încetare a focului, în luna septembrie, a fost folosită ca ocazie pentru a mișca armata în direcția teritoriilor azere controlate de la mijlocul anilor 90’ de către forțele armene. Al doilea val al pandemiei COVID-19 nu a descurajat respectivele intenții militare. Regimul autoritar azer a conștientizat că pentru Armenia, lovită serios de efectele negative ale infecției, un nou război în Karabah deschidea un al doilea front, adițional la cel pandemic. Sprijinul politic al Turciei și asistența militară a acesteia, în particular folosirea dronelor turcești (Bayraktar TB-2) în regiunea muntoasă a Karabahului, a favorizat victoria Azerbaidjanului și respectiv capitularea Armeniei, în decurs de 44 de zile. În rezultat, în urma negocierilor trilaterale Rusia-Armenia-Azerbaidjan, facilitate de Vladimir Putin, a fost semnat un armistițiu de încetare a focului (Kremlin.ru, 10 Noiembrie 2020), care permite restabilirea controlului azer asupra 75% din teritoriile anterior ocupate (circa 300 de localități). În zona rămasă a Nagorno-Karabah-ului a fost instituită misiunea de pacificare a Rusiei (cu 2000 de militari). Raportul de forțe în regiune s-a schimbat în mod categoric, inclusiv datorită centrului de monitorizare ruso-turc, care va observa îndeplinirea armistițiului pe teritoriul azer eliberat, în special retragerea forțelor armene. Deși apar perspective pentru stabilizarea Karabahului și promovarea unei soluții durabile pentru protejarea minorității armene, Rusia își intensifică influența asupra Armeniei, iar Turcia devine un nou actor geopolitic robust în 2/3 din Caucazul de Sud, în detrimentul diplomației post-factum a UE (IPN, Noiembrie 2020) și a semnelor de absenteism din partea SUA.

3. Amenințarea eforturilor de reformă în Armenia. Semnarea armistițiului cu Azerbaidjan pentru încetarea focului a fost o soluție totalmente nedorită, dar necesară pentru guvernul de la Yerevan, care putea pierde definitiv orice control asupra Karabahului. Pasul făcut de premierul Nikol Pashinyan a fost calificat drept capitulare de către opinia publică armeană. Opoziția nu a întârziat să utilizeze eșecul politic și militar al guvernului pentru a pune pe agenda publică subiectul demisiei guvernului, cel mai reformator și integru de la independența țării. Alcătuită din 17 partide politice, opoziția a constituit „Mișcarea pentru Salvarea Națională” (3DCFTAs, Decembrie 2020), folosită pentru a capitaliza frustrările naționaliste din societate în eventualitatea unor alegeri anticipate în 2021, imposibile fără demisionarea lui Pashinyan. Derularea acestui scenariu poate bloca procesul reformelor. Prin urmare, va fi împotmolită lupta împotriva corupției politice, inițiată după anticipatele din 2018, la care formațiunea lui Pashinyan – “Pasul Meu” – a obținut o majoritate istorică (88 din totalul de 132 de mandate). Chiar dacă figura lui Pashinyan va rămâne în politica armeană, aceasta este puternic compromisă, pentru o perioadă nedeterminată, de ce de-al Doilea Război din Karabah, care, spre deosebire de primul, a fost pierdut de Armenia. Pe lângă pierderile teritoriale, discreditarea forțelor pro-reformă post-2018 și începutul reabilitări elitei politice vechi, Armenia și-a reînnoit dependența față de Rusia, de care depinde misiunea de pacificare și negocierea viitorului statut al Nagorno-Karabah.

4. Contraatacul sistemului vechi în Ucraina. Suspendarea instrumentelor anti-corupție de către judecătorii Curții Constituționale ucrainene a pus în pericol procesul anevoios de construire a unui sector public-politic mai integru. Decizia Curții a scos în afara legii sistemul de declarare a veniturilor, care permitea identificarea incongruențelor între averea reală și salariile oficiale la funcționarii numiți sau aleși, inclusiv în cazul judecătorilor, cu aplicarea unor sancțiuni pentru fals în declarații. Pe lângă diminuarea rolului autorității naționale de integritate, judecătorii constituționali au generat un conflict inter-instituțional cu președinția și parlamentul. Președintele Volodymyr Zelensky a lansat un proiect de lege cu scopul demiterii actualilor judecători constituționali, dar acesta a rămas pe hârtie, deoarece nu întrunește criteriile de constituționalitate. Folosirea unor căi neconstituționale pentru a disciplina Curtea Constituțională poate crea precedente grave pentru statul de drept al țării. Totodată, fără restabilirea sistemului de declarații al veniturilor, Ucraina nu va putea accesa împrumuturi de la FMI și nici de la UE. Mai mult decât atât, soluționarea urgentă a problemei este condiționată de asemenea cu revizuirea iminentă a regimului fără vize, în aplicare din iunie 2017. Pentru a preveni aceste lucruri, în cele din urmă, a fost votată o lege nouă, care restabilește sistemul declarațiilor. Deși legea a liniștit parțial partenerii occidentali, aceasta conține neajunsuri legate de regimul de sancțiuni, care nu este suficient de riguros pentru a preveni comportamentul corupțional.

5. Reziliența oligarhiilor și autocrațiilor din Parteneriatul Estic. Procesele politice și cele epidemiologice din regiune au testat abilitățile de supraviețuire ale forțelor oligarhice din Georgia sau ale autocrațiile din Belarus și Azerbaidjan. În niciunul din cazuri, chiar și sub presiunea externă, regimurile aflate la putere nu și-au abandonat pozițiile, ci, din contra, au găsit modalități pentru a-și consolida influența. În Georgia, oligarhul Ivanishvili a folosit alegerile, pe de o parte, și toleranța UE-SUA, pe de altă parte, pentru a-și asigura o nouă majoritate parlamentară. Belarusul a intensificat dialogul integraționist cu Rusia pentru a diminua efectele sancțiunilor occidentale introduse pentru a pedepsi represiunea ordonată de Alexandr Lukașenko împotriva protestelor pașnice. Iar autoritățile din Azerbaidjan a valorificat criza pandemică și emergența geopolitică a Turciei pentru a restabili integritatea teritorială a țării și a alimenta sursele de legitimitate publică a regimului autoritar, dirijat de Ilham Aliev.

Principalele 5 oportunități

În contextul provocărilor ce au dominat în anul 2020 s-au proliferat de asemenea un șir de evenimente pozitive, care au regenerat speranța în faptul că regiunea are potențial democratic. Degradarea situației epidemiologice, iar uneori și a celei politice, în statele Parteneriatului Estic a creat un moment unic în care instituțiile europene și-au putut elucida relevanța. S-a înțeles în mod repetat că acțiunile comune dintre UE și SUA aduc plus valoare. Totodată, societățile din regiune au învățat să valorifice resursele umane și tehnologice disponibile pentru a revizui scena politică. Din totalitatea evenimentelor care s-au produs de-a lungul anului 2020 merită menționate următoarele:

1. Obținerea sprijinului UE pentru diminuarea efectelor crizei sanitare. Cele mai potrivite situații pentru a descoperi prietenii adevărați sunt situațiile de criză. Intenția de a deveni un actor geopolitic activ, dar și interesul de a asigura stabilitate în vecinătatea estică, a determinat UE să pună pe masă instrumente de asistență împotriva consecințelor pandemiei. Deja în aprilie 2020, Comisia Europeană a decis mobilizarea a circa 30 milioane euro în calitate de ajutor urgent pentru Parteneriatul Estic. Acest ajutor a fost direcționat spre achiziții de medicamente și echipament personal de protecție pentru sectorul medical, realizate în coordonare strânsă cu Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Pe lângă aceasta, UE a mobilizat asistență financiară în valoare de 961 milioane euro pentru cele șase state ale Parteneriatului. Această sumă a constituit o treime din fondurile europene alocate pentru toată vecinătate (circa 3 miliarde euro), iar cei mai mulți bani, în raport cu dimensiunea populației, au fost destinați Georgiei – 183 milioane euro (3DCFTA, Aprilie 2020). Tot în aprilie 2020, Bruxelles-ul a clarificat că vrea să suplimenteze eforturile de ajutor rapid oferite de către FMI. Astfel, instituțiile europene a pus la dispoziția Georgiei, Moldovei și Ucrainei asistență macro-financiară, în două tranșe, până în prima jumătate a anului 2021. Pre-condiția politică legată de statul de drept a fost menținută, iar din cauza pandemiei, condiționalitatea sectorială a fost atașată doar la a două tranșă (IPN, August 2020). Solidaritatea europeană sub formă de ajutor financiar, deși parțial tardivă, a compensat oarecum faptul că regimul fără vize a fost perturbat de restricțiile de călătorie spre și dinspre UE (IPN, Iunie 2020). Un efect complementar îl are pachetul de „livrabile 2030”, propus Parteneriatului după 2020. În orice caz, UE s-a descurcat mai bine decât organizațiile internaționale din spațiul ex-sovietic – CSI, Uniunea Economică Euroasiatică (IPN, Mai 2020). Astfel, Bruxelles-ul a reușit nu doar să-și restabilească echilibrul intern, dar și să-și sprijine vecinii estici. Finanțarea OMS pentru achiziționarea și distribuția de vaccinuri anti-COVID-19 (circa 500 milioane euro), inclusiv statelor Parteneriatului, reprezintă un gest corect. Totuși, UE poate promite donații de vaccin BioNTech-Pfizer, deja administrat pe teritoriul european, statelor asociate – Georgia, Moldova și Ucraina.

2. Demararea revoluției democratice bieloruse. Destabilizarea ascunsă a regimului autoritar a început din cauza ignorării crizei pandemice în primăvara lui 2020, dar s-a intensificat după falsificarea alegerilor prezidențiale în luna august. Alexandr Lukanșenko și-a continuat guvernarea, neîntreruptă pe parcursul ultimilor 26 de ani. Dar falsificarea votului a devenit începutul unor procese revoluționare pentru Belarus (IPN, August 2020), unde apelul la bunăstare convingea mai mulți cetățeni decât demersul pentru democratizarea țării. În spațiul politic au pătruns lideri politici noi, anterior apolitici, iar în societate s-a propagat, în timp record, o generație întreagă de cetățeni cu spirit civic creativ, dar și molipsitor, neîntâlnit anterior. Datorită Rusiei și Chinei, regimul lui Lukașenko a obținut asistență și, respectiv, legitimitate externă, deocamdată suficientă pentru a supraviețui circa cinci luni de proteste pașnice (IPN, Septembrie 2020). Occidentul și-a mobilizat instrumentele de sancționare în încercarea de a ridica costul pentru violența de stat, instituită și gestionată de Lukașenko și anturajul său, împotriva protestatarilor pașnici. Deocamdată, UE a sancționat peste 80 de funcționari publici și 7 companii de stat, în legătură cu fraudarea alegerilor prezidențiale din august 2020 sau crimele împotriva integrității psihice și fizice a protestatarilor și opoziției din Belarus. Aplicarea „Actului Magnitsky” al UE (IPN, Decembrie 2020), adoptat în decembrie 2020 și dedicat protecției drepturilor omului, împotriva regimului lui Lukașenko, ar putea reliefa gravitatea situației din Belarus, unde violarea în masă a drepturilor fundamentale a afectat peste 30 de mii de persoane în perioada august-decembrie 2020. În pofida brutalității incomparabile a regimului lui Lukașenko, acesta pășește incert în anul 2021. Cetățenii bieloruși au deprins un spirit civic rezistent la represiuni. Totodată, opoziția în frunte cu Svetlana Tikhanovskaya și societatea civilă și-au ramificat semnificativ rețelele diplomatice, politice și non-guvernamentale în direcția occidentală. Aceste realizări vor fi esențiale pentru a promova schimbările democratice, pe care Rusia cu mână slăbită a lui Lukașenko vrea să se le submineze via unei reforme constituționale nedemocratice.

3. Alegerea unui președinte pro-reformă în Moldova. Victoria în turul doi a liderului opoziției Maiei Sandu, cu aproape un milion de voturi, a devenit o contribuție semnificativă pentru renovarea instituțiilor puterii. Chiar dacă noul președinte are competențe limitate (EESC, Noiembrie 2020), folosite în mod inteligent, acestea pot ajuta forțele politice care pledează pentru reforme și lupta împotriva corupției politice. O prestație profesionistă, transparentă și integră în fruntea președinției poate crea cerere pentru schimbări similare în celelalte instituții ale statului, înainte de toate în Parlament și Guvern. De asemenea, eșecurile noului președinte pot avea costuri politice pentru aliații săi politici, mai ales în contextul populismului abundent promovat de oponenții de stânga. Auto-demisia Guvernului înainte de învestirea noului președinte a creat premise clare pentru declanșarea alegerilor parlamentare anticipate în 2021 (3DCFTA, Decembrie 2020). Odată cu încetarea mandatului legislativului ales în 2019, va fi încheiată o decadă de corupție politică atotpătrunzătoare, soldată cu oligarhizarea proceselor politice și capturarea instituțiilor de stat de rețele criminalo-oligarhice. Alegerea Maiei Sandu constituie un progres substanțial în procesul de democratizare a țării, care poate impulsiona integrarea europeană, limitând influențele factorului rusesc asupra proceselor decizionale naționale.

4. Tandemul UE-SUA și medierea eficientă a crizei politice în Georgia. Medierea externă a crizelor politice în spațiul Parteneriatului Estic a fost realizată de UE și SUA doar în cazul Georgiei. În anul 2020, efectele medierii americano-europene au produs rezultate mixte, iar angajarea actorilor politici georgieni nu a fost mereu constructivă. În primul episod de mediere, ambasadorii UE și SUA, Kelly Degnan și, respectiv, Carl Hertzell, au fost mai eficienți asigurând un pod de comunicare între partidul de la guvernare („Visul Georgian”) și opoziția, în frunte cu Mișcarea Unitatea Națională. Tot în urma acestui efort, au fost încetate dosare penale împotriva opoziției politice. Datorită intervenției diplomatice UE-SUA, regimul oligarhului Bidzina Ivanishvili a acceptat punerea în aplicare a reformei electorale pentru alegerile legislative din 2020, deși nu în totalitatea sa. Menținerea la putere a dominat în calculele partidul pro-Ivanishvili. Cel din urmă a folosit două șiretlicuri. Primul constă în menținerea votului mixt pentru 30 din totalul de 150 de mandate în parlament. Coborârea pragului electoral până la 1% în vederea pulverizării opoziției în cât mai multe fascicule a reprezentat al doilea truc politic. Prin urmare, în urma alegerilor legislative din octombrie, partidul lui Ivanishvili a obținut o majoritate confortabilă (90 de mandate), deși nu una absolută pentru a modifica constituția. Cel de-al doilea episod de mediere diplomatică UE-SUA a fost problematic. Spre deosebire de Bruxelles și Washington care au aprobat rezultatele alegerilor parlamentare, opoziția georgiană le contestă și cere alegeri anticipate imediate. Drept rezultat, Parlamentul nou-ales a început activitatea doar cu participarea celor 90 de deputați ai Partidului „Visul Georgian”, aflat la guvernare din 2012, în timp ce toate partidele din opoziție (8 partide) boicotează legislativul. Majoritatea parlamentară încearcă să forțeze accederea opoziției în parlament prin amenințarea cu stoparea finanțării din bugetul de stat și limitarea accesului la mass-media publică. Aparent, pentru a-și menține popularitatea publică în condițiile unei crize politice perpetue, partidul oligarhului Ivanishvili a propus noua concepție de politică externă, care anunță pregătirea pentru aderarea la UE în 2024. Așadar, medierea UE-SUA este importantă și trebuie să continue în Georgia, fiind replicată în alte state ale Parteneriatului. Totuși, este esențial ca pe lângă mediere politică, tandemul UE-SUA să folosească condiționalitatea univoc pentru a combate tentativele grupărilor oligarhice sau corupte de a trasa regulile jocului (IPN, Noiembrie 2020).

5. Emergența diasporei și a spațiului virtual ca factori inediți de democratizare în regiune. Protestele din Belarus și alegerile din Moldova au exemplificat că viitorul proceselor politice din regiune vor fi influențate de doi factori robuști – rețelele de socializare și cetățenii din diasporă. Auto-organizarea și coordonarea acțiunilor de către opoziția bielorusă prin intermediul platformei de mesagerie Telegram au fost esențiale pentru desfășurarea protestelor anti-Lukașenko. Atunci când autoritățile au debranșat populația de la internet, canalele de comunicare Telegram au continuat să informeze populația despre situația politică din țară. Paginile de știri de opoziție, precum NEXTA, coordonate de către reprezentanții diasporei din Polonia, au devenit cele mai credibile surse de informare pentru publicul bielorus. Diaspora a jucat un rol fundamental în scrutinul prezidențial din Moldova, care în proporție de circa 250 mii a votat pentru Maia Sandu. Preponderent susținători ai opoziției, reprezentanții diasporei s-au mobilizat, pe Facebook, inițial, pentru a o susține pe Maia Sandu la alegerile prezidențiale din 2016, câștigate de Igor Dodon. În anul 2020, ignorând dificultățile de călătorie provocate de pandemie, diaspora situată în UE și America de Nord și-a sporit prezența și i-au asigurat Maiei Sandu o victorie detașată. Rolul diasporei poate spori în regiune, deoarece tendințele de emigrație nu descresc. Or, în Moldova, circa 1/3 din populație deja formează diasporă sau migranți, iar în Ucraina migrația continuă – circa 21 mii doar în 2019. Totodată, după cum denotă exemplul moldovenesc, diaspora este interesată să participe la alegeri și solicită introducerea votului electronic. În asemenea circumstanțe, diaspora își poate crește vizibilitatea în procesul de luare a deciziilor din țara de origine.

În loc de concluzii…

Anul 2020 a dezvăluit multiplele slăbiciuni pe care le comportă regiunea Parteneriatului Estic. Pandemia s-a convertit în cel mai imprevizibil factor exogen, care a complicat condițiile de funcționare nu doar pentru economiile celor șase state, dar și pentru sistemele lor politice. Eforturile de reformă și lupta anti-corupție a fost expuse unor riscuri majore în Ucraina și Armenia, în timp ce regimul oligarhic din Georgia și-a prelungit dominarea. Pe de altă parte, regiunea a înregistrat unele avansuri democratice în Moldova și Belarus, care deși par parțiale sau incipiente au potențial de expansiune în viitor.

Deși statele Parteneriatului Estic intră slăbite în anul 2021, eventualul progres al UE în vaccinarea anti-COVID-19 și împărtășirea acestui succes cu vecinii estici poate fortifica rolul integrării europene în regiune. Pe lângă implementarea ambițiilor sale geopolitice, Bruxelles-ul are nevoie de o evaluare realistă atât a aliaților, cât și a actorilor problematici est-europeni, pentru a susține cu mai mult succes manifestările democratice din regiune.

Sursa: https://www.ipn.md/ro