Vladimir Putin se află, din nou, în faţa celei mai mari încercări a multiplelor sale mandate. De această dată, problema e creată de Belarus şi de eternul preşedinte al statului vecin cu care Rusia vrea să facă stat comun.

Aleksandr Lukashenko este în faţa celor mai puternice proteste, în care sute de mii de oameni îi cer să plece din funcţie. Însă orice mişcare a Moscovei riscă fie să alieneze populaţia, fie să-l piardă pe Lukashenko, fie să accepte evoluţia care să dea câştig unor proteste democratice a căror efect de domino este greu de oprit către Rusia vecină, fie să intervină militar şi să lichideze statul Belarus. În faţa unor alegeri care mai de care mai riscante, Rusia lui Putin preferă expectativa şi maximizarea câştigului de după furtună decât o alegere care presupune un risc maxim. Un şah etern şi o expectativă în care soluţiile bune sunt puţine şi riscante, iar cele mai multe variante sunt care mai de care mai nocivă pentru supravieţuirea sistemului de conducere a lui Putin în Federaţia Rusă.

LUKASHENKO, GATA SĂ SACRIFICE BELARUSUL PENTRU PROPRIUL SCAUN

Aleksandr Lukashenko conduce în mod autoritar Belarusul de peste 26 de ani. Din 1994. Se consideră, în mod fals, primul preşedinte, deşi, în mod real, primul şef de stat al Belarus a fost Stanislav Shushkevich, între 1991, la desfiinţarea URSS şi câştigarea independenţei de stat, şi până la 26 ianuarie 1994. El a semnat alături de Boris Elţîn şi Leonid Kravchiuk, desfiinţarea URSS în 1991.

Pe această bază, a falsului propagandistic, Lukashenko a încercat să construiască o variantă naţionalistă a propriei sale deveniri, legându-se complet de existenţa statului şi declarând în faţa muncitorilor de la întreprinderea de autoturisme din Misk, MAZ, care-l huiduiau şi-i cereau să plece, că e un dur, că nu e perfect, dar altfel nu ar exista statul Belarus, iar eliminarea primului preşedinte ar duce la desfiinţarea statului.

De altfel, Aleksandr Lukashenko a dansat întotdeauna în hora celui mai bun partener al Rusiei şi a lui Putin, cu Belarusul membru al statului comun cu Rusia lui Putin, chiar dacă a evitat tot timpul amplasarea instalaţiilor militare ruse pe propriul teritoriu şi unificarea reală a celor două state. De fiecare dată, a contrabalansat represiunea internă cu apropierea şi avantaje smulse de la Rusia, discursul naţionalist (inclusiv anti-rus) cu deschiderea spre relaţii corecte cu UE şi vecinii din Vest. Şi cu ocazia manifestaţiilor masive din stradă, din ultimele 8 zile, după alegerile prezidenţiale falsificate, a adoptat aceeaşi panoplie de instrumente de  comunicare publică.

Mai întâi, a tensionat la maximum relaţiile cu Rusia, arestând un grup de 33 membri ai Companiei Private Wagner care treceau prin Minsk în drum spre un stat african. A reproşat Rusiei ingerinţa şi a acuzat tentativa de lovitură de stat, menită să-i atragă simpatie şi susţinere în alegeri, 32 dintre membri grupului fiind predaţi Moscovei imediat după scrutin. Tensionarea relaţiilor cu Moscova şi susţinerea posturii de independent şi apărător puternic a statului său nu a fost de bun augur după alegeri, când Lukashenko a avut din nou nevoie de Putin. Două rânduri de telefoane şi garanţiile Rusiei în faţa unei eventuale intervenţii externe – NATO sau occidentală, se prezumă, deşi trupele ruse erau masate la frontieră – au fost suficiente pentru ca teatrul să fie complet. Doar că nu a mai dat rezultatele scontate.

În fapt, nimeni nu ameninţă Belarusul. Occidentul nu are nici o intenţie să atace pe nimeni, şi Rusia ştie foarte bine asta. Însă a permis lui Lukashenko să-şi salveze pielea folosind şi mijloace mai neplăcute pentru Putin. De altfel, acesta e motivul pentru care Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a anunţat public că Putin nu-l primeşte pe Lukashenko, când acesta a lansat zvonuri că ar fi la Kremlin. Putin s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont.

De fapt, afacerea belarusă este una internă pur şi simplu. Populaţia e sătulă şi de propagandă, şi de represiuni, şi de lipsa de alternative, şi de furtul alegerilor, care i-a pus capac şi a înfuriat-o la culme. Lukashenko a mai făcut grosolănii electorale, însă din postura de candidat fără egal şi fără opoziţie. De data aceasta, a arestat pe rând, pas cu pas, contracandidaţii pe care i-a exclus din cursă, rămânând cu 3 femei care i s-au opus. Svetlana Tikhanovskaya, soţia unuia dintre opozanţii arestaţi, care a luat oficial 10,12% din voturi în scrutin, a fost nevoită, după 7 ore cu KGB-ul local, să fugă cu copiii în exil în Lituania. Aceste acţiuni au oripilat lumea şi au accentuat prăbuşirea lui Lukashenko, despre care se spune că nu ar fi câştigat scrutinul, cel puţin partea legală şi corectă din ziua votului.

Azi, Lukashenko e în stare să-şi sacrifice statul pentru a-şi salva scaunul. E gata să promită orice Rusiei numai să-l ajute să rămână în funcţie. Ar fi de acord şi cu statul comun, şi cu prezenţa militară, doar-doar să rămână preşedinte. Ar fi făcut-o şi ar fi anunţat-o, dar nici Putin nu e gata să-l primească să discute subiectul, şi preşedintelui Belarus îi e frică să nu întărâte şi mai mult concetăţenii, dacă face asemenea gesturi acum şi dacă le anunţă. Iar miza creşte pentru Lukashenko, pe măsură ce pierde susţinere şi legitimitate vizibil şi recurge la represiunea care nu mai dă rezultate: nu mai transmite frica şi teroarea în proprii cetăţeni, iar închisorile nu sunt pregătite să închidă toţi protestatarii din stradă.

Exasperarea, furtul la alegeri, acţiunile bădărăneşti şi represive la adresa liderilor opoziţiei şi tortura la adresa manifestanţilor ridicaţi din stradă de structurile de securitate au determinat reacţia masivă şi continuă a protestatarilor. Cu intrarea în grevă generală a unui număr tot mai mare de fabrici şi intreprinderi de stat şi părăsirea studiourilor televiziunii de stat de căte angajaţi, cu ambasadori care susţin opoziţia şi nenumărate gesturi de frondă.

Totul până într-acolo încât duminică, mitingul de stat de susţinere a Preşedintelui, unde oamenii erau aduşi cu autobuzele, a fost unul minuscul, iar Lukashenko a vorbit câtorva sute de oameni, autobuzele venind goale, în timp ce manifestaţia contra sa a adunat peste 50.000 de oameni. Iar luni, când şeful statului s-a dus la o întreprindere de stat pentru a primi aplauze vorbind oamenilor, s-a trezit huiduit şi strigându-i-se din mulţime să plece!

Aleksandr Lukashenko nu înţelege ce i se întâmplă, iar scaunul său se clatină serios. S-a făcut paralela cu deruta lui Ceauşescu, care se ştia cel mai iubit fiu al poporului, cum îl cânta propaganda de partid, dar s-a trezit huiduit şi contestat, cu masa de oameni, care nu-l mai ascultă, aduşi forţat la proteste. Şi fără eficienţa instrumentului represiv, care să compenseze lipsa de adecvare la evoluţia şi realităţile din societate. Ceauşescu a ajuns să creadă propriile minciuni. Şi Lukashenko părea la fel de derutat, deşi are experienţa numeroaselor revoluţii colorate şi a Maidanului din 2014, din Ucraina vecină.

Aşa că Lukashenko a încercat compromisuri politice. Prea puţin şi prea târziu. Luni, 17 august, a demis guvernul, rămânând singurul responsabil şi catalizând tot oprobiul public. Apoi, în faţa muncitorilor, a lansat mesaje către opozanţii săi: e dispus să împartă puterea, să cedeze din atribuţii după modificarea Constituţiei, ba chiar să accepte alegeri după referendumul de validare. Puţin şi condiţionat, fără a avea în faţă altceva decât o masă de nemulţumiţi care reprezentau chiar baza sa electorală profundă, dată de economia de tip sovietic pe care a conservat-o şi cu care se mândreşte. Nu reprezentanţi legitimi ai Opoziţiei, care a recomandat, de la Vilnius, continuarea protestelor şi a grevei generale, ca unice instrumente de a-l determina pe Lukashenko să plece.

Fireşte că totul depinde de forţa nemulţumirilor, de determinarea populaţiei şi de capacitatea de a menţine mişcarea de protest în continuare. Dacă rezistă represiunilor ţintite, dacă menţin valul de proteste în stradă şi greva generală se extinde, în 10 zile – două săptămâni, putem vorbi despre un drum care poate să se încheie cu plecarea lui Lukashenko. Până atunci, e prea devreme ca opoziţia să fluture steagurile victoriei, chiar dacă a expus un Lukashenko slab şi în pierdere de ritm.

Preşedintele Belarusului avea o şansă dacă făcea o mişcare de forţă luni, sau chiar mai devreme. Dar pe care, pe de altă parte, nu o putea face, având în vedere profilul şi condiţionările ruse. Să anunţe organizarea unui nou tur de scrutin săptămâna aceasta, duminică. Reluarea scrutinului de duminica trecută. Cu suficientă deschidere, prezenţa observatorilor şi numărătoarea corectă a voturilor. O asemenea mişcare dovedeşte slăbiciunea, nu e caracteristică lui Lukashenko şi este contestată în primul rând de Moscova, pentru că presupune o cedare în faţa mulţimii. Totuşi, e şi o mişcare de forţă pentru că ar fi arătat că Lukashenko nu se teme de vot. Şi putea încă să îşi adjudece chiar Victoria, la limită, dacă era mişcarea sa şi intervenea la timp. Dar nu a avut forţa şi ştiinţa să facă un asemenea pas.

E adevărat că era un pas cu risc mare. Dar putea fi unica sa şansă. Varianta compromisului şi a modificării Constituţiei e un pas prea târziu şi prea mic. Opoziţia nu va accepta aşa ceva, nu-i poate permite lui Lukashenko să-şi aranjeze succesiunea şi împărţirea puterii în cadrul propriei grupări, nici nu poate pierde impulsul şi sprijinul public actual de care beneficiază, pe seama nemulţumirii populaţiei pentru enormităţile făcute de preşedinte în alegeri. Ar fi o eroare pe care nu o poate face. Din contra, cât are presiune şi forţă de la spate, din stradă, orice cedare a sa e imposibilă şi va presa pentru a obţine maximum de la Lukashenko.

Postura cea mai complicată este cea a Moscovei. Vladimir Putin este pus în cea mai grea situaţie din mandatele sale succesive, şi nu putem spune că a fost lipsit de încercări chiar anul acesta. Amendamentele la Constituţie şi joaca de-a referendumul/consultare populară i-au scăzut popularitatea şi nu i-au amplificat-o. Crearea noilor posibilităţi pentru propria succesiune şi poziţii, inclusiv posibilitatea de a continua mandatul de Preşedinte, nu e neapărat de bun augur, într-o Rusie care crapă din toate încheieturile.

Ca un uriaş cu picioare de lut, Rusia lui Putin capotează la cele mai banale crize curente, pe care aparatul său corupt şi fără capacitate administrativă nu le poate rezolva. Iar Putin nu vrea să se implice, pentru a nu-şi pierde bruma de imagine ce-i mai rămâne. Nici pandemia nu a fost gestionată decât foarte prost, sub strigătele de protest şi durere ale ruşilor. Nici incendii, lipsa locurilor de muncă, nemulţumiri şi falimente după coronavirus nu au găsit sprijin la autorităţi. Nici spitalele fără medicamente şi echipamente de protecţie în plină pandemie, nici cozile cu ambulanţele ce lăsau bolnavii. Putin nu a mişcat un deget, iar aparatul său nu a avut decât soluţii locale, regionale, minuscule şi marginale, fără resurse reale.

Mai nou, Putin însuşi este într-un plin protest continuu de mai bine de 5 săptămâni, de la 11 iulie când a fost înlăturat – arestat şi luat la Moscova, înlocuit ulterior – guvernatorul de Habarovsk, Serghei Frugal, pentru că nu mai răspundea la ordine, iar locuitorii din regiune îl apără în stradă în proteste masive încă de atunci. Nimeni nu crede că Frugal e curat, doar că a fost înlăturat pentru că i se opune lui Putin. Iar protestele s-au extins în Extremul Orient rus – la Vladivostok, Omsk şi Novosibirsk, punând Siberia în flăcări.

Pe fondul acestor proteste masive din Rusia, Putin nu are soluţii uşoare în privinţa lui Lukashenko. În primul rând nu poate lăsa ca protestele să decidă soarta unui conducător în Belarusul vecin, pentru ca piesele de domino să nu o ia la vale şi să ducă către Kremlin, la fotoliul lui Putin. Apoi, liderul rus nu acceptă ideea revoluţiilor colorate, a manifestării de voinţă a oamenilor, a democraţiei în acţiune, pentru că ea contravine pe fond imaginii şi sistemului autoritar şi represiv rus, bazat pe propaganda masivă în sistemele de comunicaţii controlate de stat, pe toată zona mass media clasice şi social media.

De aceea, situaţia din Belarus este atât de preocupantă. Mai adăugăm şi tentaţia lui Lukashenko care a utilizat Rusia ca bau-bau şi ameninţare în campanie, chiar dacă astăzi a dat vina, în premieră, pe NATO şi a anunţat că ar fi ameninţat de exerciţiile şi prezenţa militară americană şi aliată la frontierele sale, respectiv în Polonia şi Statele Baltice. Or e de notorietate că, pentru a atrage cooperarea occidentală acum un an, fără perspectiva alegerilor, Lukashenko a declarat, din contra, că el nu se simte ameninţat de prezenţa trupelor NATO la frontierele sale, contrar susţinerilor Moscovei, care a acuzat aceste prezenţe armate şi amplificarea prezenţei americane şi aliate în zonă.

Dilema este, deci, foarte mare astăzi, iar Kremlinul îşi calculează cu atenţie paşii şi reacţiile. Orice ieşire publică sau mişcare de trupe dincolo de frontieră ar fi primită – a anunţat-o deja Lituania – ca o ocupaţie militară a Belarusului. Şi asta ar aliena imediat populaţia, pregătită să protesteze şi să-şi apere ţara, lăsându-l pe Lukashenko fără nici un argument. A încercat luni să susţină că dispariţia sa ar duce la dispariţia statului, dar referirea sa era, de această dată, la o virtuală şi imaginară acţiune a Occidentului, nicidecum a Rusiei.

Lukashenko trebuie salvat. Ca persoană, nu şi scaunul său. Dacă fotoliul de preşedinte poate fi salvat, foarte bine. Aşa complicat şi imprevizibil cum e, e răul cel mai mic, şi Putin ştie să se descurce cu el. Dar Rusia nu poate interveni pe faţă pentru a-l susţine pe Lukashenko tocmai pentru a nu-şi aliena protestatarii şi a-i semna demiterea partenerului de la Minsk. Oamenii din stradă sunt anti-Lukashenko, nu anti-ruşi, dar mânia şi oprobriul se poate lesne transfera spre Moscova, dacă se lasă atrasă în dispută. Or ieşirea lui Peskov exact asta vroia să anunţe tuturor: Rusia nu ia partea lui Lukanshenko în acest joc.

E adevărat, instituţii de open sources intelligence au comunicat intrarea în Belarus a unor trupe ruse fără însemne. Mai mult, datele pe care le vehiculau vorbesc despre trei grupări ale Rosgvardia, Garda Naţională rusă, garda pretoriană a lui Putin. Însă aceste trupe, dacă ar fi pătruns în Belarus – nu există nici alte confirmări, nici negări – ar avea mai degrabă rolul să-l apere pe Lukashenko de linşajul populaţiei şi să-l extragă, eventual, de la Minsk către Moscova, acolo unde să-şi cheltuiască averea alături de alţi lideri post-sovietici care au făcut servicii Rusiei, cum e Viktor Yanukovich, sau Aslan Abashidze (Shevarnadze s-a întors după revoluţia trandafirilor la Tbilisi şi s-a stins acasă, în Georgia). Deci e în discuţie doar recuperarea lui Lukashenko şi nicidecum represiunea sau intervenţia împotriva populaţiei, cum a făcut-o Rusia cu trupele speciale şi celebrii tutishki în Maidan, în 2014, pierzând complet Ucraina.

Ocupaţia şi represiunea, respectiv intervenţia pe faţă fiind excluse, inclusiv cea de mediere a relaţiei cu Opoziţia, Rusia nu poate accepta nici să vadă cum mulţimea îl înlătură pe Lukashenko. Varianta modificării Constituţiei, chiar un nou tur de alegeri ar fi mai acceptabile decât o înfrângere şi schimbare de regim de către stradă. Dar Rusia nu-şi poate permite o intervenţie directă aici.

Jocul transparent pe care-l face astăzi vizează influenţele din spatele uşilor închise. Occidentul stă imobil, marchează susţinerea pentru libertate şi mişcările de protest, condamnă represiunea şi tortura şi nu recunoaşte rezultatul alegerilor care nu au fost nici libere, nici corecte. Nu intervine direct. De aceea Rusia stă în expectativă, aşteaptă deznodământul, preferând să nu-şi antagonizeze nici o parte şi să lucreze cu câştigătorul, încercând să valorifice la maximum momentele de slăbiciune şi nevoia de recunoaştere, legitimitate şi credibilitate a puterii, oricine ar ajunge să o deţină în timp.

E un joc la risc mare. Riscul pentru Rusia lui Putin e să câştige strada, iar protestele şi modelul Belarus să nu mai poată fi aşa de lesne de combătut în Rusia ca cel de la Tbilisi şi Kiev în 2003 şi 2005, nici măcar cel al Maidanului din 2014, din Ucraina, acolo unde anexarea Crimeei şi agresiunea armată din Estul Ucrainei a fost răspunsul pentru a proba costurile acţiunii care scotea statul post-sovietic din ghiarele controlului său. Alienarea completă a ucrainenilor şi Ucrainei şi împingerea spre UE şi NATO (susţinerea pentru Alianţă a crescut de la 17% în februarie 2014 la 72% în iulie 2014) a fost un preţ prea mare pentru Moscova, şi nu-şi doreşte să repete experienţa. Dar aşteaptă să vadă dacă nu poate marca un câştig strategic major odată ce actuala confruntare între Lukashenko şi Opoziţie, şi mai ales strada, se va fi sfârşit.

Sursă: Iulian Chifu, blogurile Adevărul