De ce Rusia nu va mai fi la fel după războiul cu Ucraina
Editorial de Cosmin Popa
Războiul pe care Putin îl poartă astăzi în Ucraina este rezultatul unor acumulări istorice, și cu siguranță el nu ar fi fost posibil în absența dictaturii. Indiferent însă de rezultatul său concret, el va duce la schimbarea iremediabilă a Rusiei. Imoral, criminal și ilegal, războiul împotriva Ucrainei este poate ultimul act al unui imperiu, care deși a dispărut de mult, s-a încăpățânat să supraviețuiască în mințile și sufletele multora dintre rușii care-l susțin pe Putin.
Dorindu-și „doar” să ascundă lipsa succeselor dictaturii sale, care a garantat rușilor prosperitatea, cerându-le în schimb libertatea, propaganda lui Putin a reușit să aducă Rusia în pragul unor schimbări civilizaționale, după desăvârșirea cărora vom putea afirma că epoca imperială a Rusiei s-a încheiat cu adevărat. Pentru fiecare dintre aceste schimbări, există explicații și motive care vin din istorie, dar nu este nicidecum sigur că ele ar fi dus la efectele pe care le vedem astăzi, în absența războiului. El este însăși substanța care le alimentează, le accelerează și le determină traseul.
Sfârșitul purgatoriului civilizațional
Unul dintre efectele structurale ale acestuia, valabil nu doar pentru Ucraina, dar și pentru Republica Moldova, este sfârșitul purgatoriului civilizațional în care au stagnat aceste state după destrămarea Uniunii Sovietice. Faptul că rusificarea, cu precădere a Moldovei, a continuat mai accelerat și mai adânc decât a făcut-o în timpul existenței statului sovietic este o constatare verificabilă cu ochiul liber, pentru oricine a avut ocazia să ajungă în acele țări. În pofida absenței unor succese economice durabile și a unor inițiative regionale funcționale, politica Rusiei față de aceste state a înregistrat succese remarcabile în doar două direcții. Prima, cea mai importantă, a fost menținerea acestor state într-un soi de spațiu civilizațional intermediar, în care delimitările nu se petreceau pe criterii moderne ci în funcție de orientarea geopolitică. Disputele politice din Ucraina și Republica Moldova nu erau alegeri între dreapta și stânga, între liberalism și social-democrație sau orice altceva, ci pendulări imaginare între Est și Vest. Estul, reprezentat de Rusia, spre deosebire de Vest, a cărui încarnare a rămas mai tot timpul imprecisă, avea imensul avantaj al unui univers cultural și lingvistic comun, alimentat copios de Moscova. Prin politicile sale culturale, dar mai ales prin proiecțiile sale imperiale, Rusia a reușit în cele trei decenii scurse de la destrămarea URSS să continue să timoreze serios manifestarea spiritului național al populației ne-rusificate din aceste țări, taxându-l de fiecare dată când se făcea simțit drept „naționalism”.
Perpetuarea acestei culturi a „handicapului” de a nu te fi născut rus, de a nu folosi exclusiv limba rusă și mai ales de a nu te lăsa strivit de strălucitoarea hologramă a Moscovei imperiale este a două reușită a politicii rusești. Un astfel de fond, mai degrabă psiho-cultural, iertata-mi fie licența, a permis saltul în postcomunism a marilor minciuni legate de unitatea civilizațională a spațiului sovietic. Doar așa au reușit să producă în continuare efecte politice serioase substituirile produse în perioada sovietică, atunci când imensul contingent de coloniști ruși și rusofoni, adus de Moscova în Basarabia și Vestul Ucrainei, a primit imediat numele de „moldoveni” sau „ucraineni”, făcându-se deliberat abstracție de faptul că ei vorbeau doar rusă și că erau legați prin toate fibrele culturale și familiale nu de teritoriile colonizate ci de Rusia și Moscova. Scopul final al acestei politici nu a fost doar rusificarea teritoriilor, dar mai ales substituirea prin colonizare și asimilare a populației locale, astfel încât cuceririle să fie veșnic legate, prin noii lor oameni, de Rusia. Orice încercare de emancipare culturală, de clarificare a termenilor, de conectare la modernitatea occidentală, a fost și este imediat taxată de o bună parte din urmașii acestor coloniști drept atac la adresa drepturilor și libertăților cetățenești, dând impresia unei controverse aproape insolvabile.
Continuarea rusificării, mai ales prin criminalizarea economiei acestor state – fapt care reducea din start posibilitatea unor prezențe economice occidentale semnificative – dar mai ales prin imensul val de producții mediatice rusești, de unde și transformarea transmiterii canalelor de televiziune rusești în cele două țări în chestiune de stat de maximă importanță, alături de celelalte pârghii pe care Rusia le-a deținut în relația cu statele respective, a dus la perpetuarea și adâncirea acestei confuzii, care nu a făcut decât să consolideze preponderența culturală rusească. Succesul adevăratei diversiuni culturale produse de Rusia în Ucraina și Moldova, mai ales cel din Moldova, se explică nu atât prin eficiența mijloacelor folosite și creativitatea politicilor aplicate, ci mai ales prin fragilitatea mediului civilizațional în care au fost aplicate.
Războiul a forțat atât populația, cât și politicienii acestor state să facă delimitările atâția ani amânate, doar că alegerile geopolitice sunt astăzi completate de cele morale. Ei trebuie să aleagă nu doar între Vest și Est, dar mai ales între bine și rău, între moralitate și imoralitate, între propagandă și realitate, iar asta va face ca noile falii să nu se suprapună neapărat pe granițele interetnice, deși în mare, dar doar o vreme, le vor respecta, urmare a efectelor nocivei politici culturale rusești.
Războiul de un secol al rușilor cu ucrainenii și pierderea supremației canonice rusești
Deși pretinde că duce un război împotriva „fascismului din Ucraina”, Rusia duce de fapt un război împotriva tuturor celor care se consideră ucraineni. În bună măsură, războiul de astăzi este o continuare istorică a conflictelor suprapuse care s-au desfășurat pe teritoriul Ucrainei în perioada 1918-1921. Apariția statului național ucrainean, în martie 1918, la umbra baionetelor germane, draparea imperialismului rusesc în steaguri roșii, după retragerea Germaniei din Ucraina, a făcut ca războiul ruso-ucrainean, atunci început, să fie trecut în plan secund de marele război civil între bolșevici și ceilalți. În cele din urmă, Lenin a înțeles că nu-i poate păstra pe ucraineni în interiorul imperiului, parțial restaurat sub forma Uniunii Sovietice, decât dacă înființează un stat ucrainean. Politica de „indigenizare” (korenizația), care presupunea nu doar construcția unui stat ucrainean loial Moscovei, dar și folosirea pe scară largă a cadrelor provenite din etnia majoritară, în dauna bolșevicilor din rândul ucrainenilor rusificați și a celor din rândul coloniștilor ruși, a fost dovada faptului că Lenin a înțeles că ucrainenii au încetat să fie doar „rușii mici”. După amnistierea celor care luptaseră cu bolșevicii sub steagurile Republicii Populare Ucraina (declarată pe teritoriile ucrainene ce făcuseră parte din Imperiul Rus) și ale Republicii Ucrainene de Vest (declarată pe teritoriile aflate sub controlul Imperiului Austro-Ungar până la sfârșitul anului 1918, în principal Galiția), la mijlocul anilor ’20, mulți dintre ucrainenii galițieni s-au întors în Uniunea Sovietică pentru a valorifica șansa oferită de Lenin de a avea un stat ucrainean, fie el și bolșevic. Deși la începutul anilor ’30 a stopat politica de „indigenizare”, Stalin a știut tot timpul că alimentarea Ucrainei sovietice cu teritorii poloneze, românești și maghiare era singura modalitate de a cumpăra loialitatea ucrainenilor față de imperiul sovietic. Prin represiune națională și concesii teritoriale, care au continuat și în timpul lui Hrușciov, Moscova a reușit să temporizeze construcția națională a ucrainenilor, hrănindu-i din plin cu sentimente anti-poloneze, anti-românești și anti-occidentale, revers al rusofiliei intens cultivate.
Astăzi, în pofida jalnicelor încercări ale propagandei lui Putin de a nega acest lucru, confruntarea este una neintermediată ideologic, între rușii care refuză, ca și Putin, să accepte ideea unei națiuni ucrainene și ucrainenii care vor să se desprindă iremediabil de Rusia, refuzând să fie considerați ruși. Războiul lui Zelenski de astăzi îl continuă pe cel al lui Pavel Skoropadski și al lui Simeon Petliura, dar astăzi, Occidentul nu-i mai aruncă pe ucraineni în săbiile generalilor albi ruși și nici în bătaia puștilor bolșevice, de dragul restaurării imperiului rus.
Citește editorialul integral AICI