Relaţiile dintre Rusia şi China sunt definite ca unele de parteneriat strategic într-o formă întărită de cooperarea extinsă bilaterală şi multilaterală.

Moscova şi Beijingul votează la fel în Consiliul de Securitate – vezi ultima rezoluţie pe Afganistan, care a pierdut solicitarea de creare a unei zone tampon sub egida ONU unde să fie găzduiţi până la plecare afganii ce vor să părăsească ţara, şi chiar şi aşa, cele două capitale au votat prin abţinere documentul scuturat de elemente mai relevante. Apoi, Rusia şi China împărtăşesc valori similare ale suveranităţii extinse şi intangibile terţilor chiar şi acceptând nivelul oricărui regim dictatorial sau autocratic, indiferent dacă sunt încălcate drepturile omului în aceste state. Şi ambele state se sprijină reciproc pe terţe zone, inclusiv pe dimensiunea exerciţiilor militare.

Asimetria ruso-chineză în epoca Putin-Xi

Asta nu înseamnă că relaţiile acestea aparent excelente nu sunt supuse unor tensiuni tradiţionale, venite din trecutul istoric şi disputelor teritoriale. Astfel, China are forţa economică majoră şi, mai nou, forţa tehnologică masivă pe care a dobândit-o inclusiv copiind şi furând prototipuri ruseşti – vezi avionul de vânătoare de a cincea generaţie copiat după omologul său rus Suhoi. Dar şi lipsuri substanţiale şi critice, chiar dacă inexplicabile – vezi cazul semiconductorilor sau al industriei aeronautice. Dar raportul de forţe s-a schimbat dramatic şi asimetria de asemenea, astfel că Beijingul a fost jucătorul principal care aspiră să preia rolul de challenger global al Statelor Unite, într-o lume în care deja puterea şi rolul actorilor s-au disipat mult de la varianta celor două superputeri din perioada Războiului Rece.

În plus, Rusia şi China au dispute, divergenţe şi spaţii de competiţie şi confruntare tot mai relevante pe tot spectrul: mai întâi în Asia Centrală, unde China a preluat majoritar aspectele economice şi energetice, dar şi controlul politic în defavoarea Rusiei, beneficiind şi de dorinţa statelor din regiune de a contrabalansa controlul Moscovei, fosta metropolă din perioada sovietică(ultimele evoluţii din Afganistan au readus trupele ruse la frontiera de sud a fostului imperiu sovietic, cu excepţia Turkmenistanului neutru); apoi în Extremul Orient Rus, acolo unde numarul oficial al chinezilor depăşeşte deja numărul ruşilor aflaţi la Est de Munţii Urali; în fine, chiar în afacerile internaţionale, în care Rusia devine partenerul mai mic şi mai dependent al Chinei, în ciuda strategiilor şi ambiţiilor lui Putin.

Din punct de vedere strategic, orice analiză ar proba că, de fapt, China este cea mai mare ameninţare la adresa securităţii Rusiei, inclusiv a componentei militare. De asemenea, cele două state sunt vecine, iar raportul demografic arată tendinţa naturală de „revărsare” a Chinei către Extremul Orient Rus. China beneficiază de resursele ruse care se află şi ele, în cea mai mare parte, în Siberia sau, în orice caz, la Est de Ural. Deci ameninţarea vine de la un asemenea actor, gratulat cu titlul de partener strategic şi faţă de care Rusia pare să ignore existenţa vreunei ameninţări.

Soluţia de securitate la îndemână în cazul Chinei: nu există ameninţarea!

E adevărat că, în această materie, se lucrează mult mai mult cu percepţia ameninţării, care are drept referenţial publicul, mass media şi în mai mică măsură analiza pragmatică a raportului de forţe, a discrepanţei militare şi geografice sau a relaţiilor şi nevoilor de materii prime – căutate de către China şi posedate de către Rusia. Toate ingredientele unei formule confruntaţionale sunt pe teren, nu lipsesc decât scânteia şi declanşatorul unui conflict.

Aceleaşi analize serioase pot să releve şi să certifice faptul că acţiunile Rusiei sunt mai degrabă un bluf. Pentru a acoperi o ameninţare pentru care nu au, de fapt, nici un răspuns şi formă de contracarare, autorităţile ruse ocultează şi ascund ameninţările Chinei, promovează public pe toate canalele oficiale apropierea de Rusia, cultivând, de fapt, o perdea de fum a ameninţărilor Occidentului împotriva sa. Campania de propagandă este atât de puternică încât a trecut şi prin menţiunea, din celebrul editorial – fluviu al lui Vladimir Putin că Occidentul a vrut dintotdeauna distrugerea Rusiei, de aceea a construit statul ucrainean, în varianta anti-rusă, chiar de la fondare.

Analiştii relevanţi susţin că, la acest capitol, Putin se comportă ca un personaj care se ascunde după deget: acesta nu-l poate ascunde, e dezvăluit de propria sa existenţă, dar pretinde în continuare că nu e văzut de cei din jur. Aşa şi acum, Vladimir Putin şi autorităţile ruse au găsit soluţia de securitate în faţa principalei lor ameninţări prin ignorarea ei: pur şi simplu nu există! Şi acest tip de comportament se repercutează la nivelul întregului sistem de comunicare, acţiune şi decizie al Rusiei, la toate nivelurile.

Trădarea rusă: Putin în 2021

Fareed Zacharia, Niall Ferguson, Rutger Bregman, Stephen Sackur, John Bolton, Charles Cupchan, Masha Gessen sau Michael McFall cu care am discutat, cu toţii apreciază că acest tip de comportament actual al lui Vladimir Putin poate fi caracterizat drept o adevărată trădare a intereselor naţionale ruse. Un singur amendament am, şi ni-l oferă exerciţiile masive Zapad 2021, care au drept participant India – în condiţiile în care China şi Pakistanul nu au fost invitaţi. Deci semnalul politic este cel al unei deschideri de alternative şi testarea şi unor variante de contracarare a Chinei, care nu apăruseră public sub nici o formă până azi.

Pe de altă parte, toţi cei citaţi se separă când începem să abordăm tema perspectivei de racolare şi aducere a Rusiei alături de Occident, în efortul de îndiguire a Chinei. Într-adevăt, s-a vorbit despre tentaţia realizării unui acord SUA-Rusia împotriva Chinei cam în termenii în care în anii 68-70 a fost realizată, în perioada Nixon-Kissinger, ruperea Chinei din blocul socialist şi singularizarea ei. Deci o acţiune în oglindă de asociere cu cel mai slab dintre partenerii autocratici împotriva celor mai puternici. Aici mă alătur mai degrabă lui Niall Ferguson care susţine că perspectivele obţinerii unui avantaj din partea Rusiei ar putea fi unele complet dezavantajoase şi inacceptabile pentru SUA şi Occident, odată ce Rusia va dori elemente foarte serioase, eventual pe seama statelor Europei Centrale şi de Est, inclusiv a Ucrainei. Nu sunt de acord, însă, cu perspectiva sa că merită încercată combinaţia în orice condiţii.

Sigur, Putin îşi neglijează elementele profesioniste din preajmă, cele de analiză la rece, pragmatică venite din partea tuturor – cu precădere de la dimensiunea militară – şi preferă distragerea de la problemele reale prin celebra teză a ameninţării venite din partea Occidentului şi aventuri militariste la distanţă – Siria, Libia, Republica Centr-africană etc. Aceasta este formula găsită de soluţionare a marilor teme strategice flagrante şi grele – precum China şi ameninţările venind din partea vecinului său masiv – prin ignorarea deliberată a faptului că ar exista problema în cauză. Sau că ceva rău s-ar putea întâmpla vreodată din partea partenerului său de la Beijing.

Dacă soluţia de securitate a Federaţiei Ruse în raport cu China este ignorarea problemei şi să pretindem că subiectul şi problema nu există, sigur e o abordare iresponsabilă. Însă semnalul de la Zapad, prin prezenţa unui contingent de trupe indiene, arată că abordarea Rusiei e ceva mai sofisticată, că există conştiinţa unei vulnerabilităţi majore faţă de China, iar îmbrăţişarea frăţească şi de parteneriat se produce tocmai pentru a-i adormi vigilenţa, şi a nu determina o ruptură.

E adevărat că persistă şi varianta cinică a faptului că, în realitate, Rusia nu are resurse şi nici putere pentru a contracara ameninţările venite din partea Chinei. Iar pentru a nu a arăta propriului public slăbiciunea şi dimensiunea dezastrului, Moscova a ales să ignore ameninţarea şi să declare cât mai des parteneriatul strategic cu China drept pavăză în faţa ameninţărilor externe, inclusiv din partea Beijingului, şi faţă de orice calcul ar arăta că, din contra, chiar aceasta este marea problemă a Rusiei.

Cineva s-ar putea întreba dacă, în aceste condiţii, dacă alinierea Rusiei la Occident nu se va face pe seama Ucrainei sau prin negocierea altor poziţii pe seama statelor Europei Centrale şi de Est. Fără a respinge complet o asemenea posibilitate, trebuie spus că probabilitatea este redusă. Şi folosesc drept argument tocmai Declaraţia de Parteneriat Strategic SUA-Ucraina care subliniază sprijinul SUA pe dimensiunea de securitate pentru Ucraina. În fapt, nici SUA, nici alte state europene nu pot ceda Ucraina sau vreun alt stat democratic din spaţiul dintre frontiera UE şi a NATO şi teritoriul rus, unei „sfere de infuenţă” sau unei formule de integrare de tip „stat comun.” Suma sancţiunilor prezente în portofoliile statelor şi marilor companii multinaţionale sunt proba cea mai elocventă că aceste teme nu vor fi niciodată abandonate, nuanţate sau schimbate radical în viitorul previzibil.

Adevarul.ro