Editorial Anatol Țăranu
Recent, președintele parlamentului moldovenesc, Igor Grosu, răspunzând la o întrebare a moderatorului în cadrul unei emisiuni la o televiziune autohtonă, a făcut o declarație cu bătaie lungă, specificând că după încheierea războiului din Ucraina autoritățile moldovenești ar trebui să discute și să decidă, dacă Republica Moldova rămâne parte a Comunității Statelor Independente (CSI). Așa cum era de așteptat, declarația politicianului de rang înalt a provocat o reacție neunivocă în societatea moldovenească, fixând din nou o profundă scindare a societății moldovenești privind alegerea modelului civilizațional de dezvoltare a țării.
Secretul lui polișinel moldovenesc constă în existența în societatea noastră a unui dualism distinct în ceea ce privește orientările valorice ale cetățenilor moldoveni în determinarea viitorul lor personal, dar și al copiilor lor și care într-o formă simplificată se reduce la răspunsul la întrebarea: să fim alături de civilizația occidentală, și deci împreună cu România, sau să fim cu Rusia, cea ce înseamnă în Eurasia?
CSI, făcută „la beție” și botezată inițial cu alt nume?
CSI a fost înființată de șefii republicilor sovietice – Rusia, Belarus și Ucraina, prin semnarea, în perioada 7-8 decembrie 1991, în reședința de stat sovietică din Belovezhskaya Pushcha, a „Acordului privind înființarea Uniunii statelor slavilor”, ulterior schimbat în „Acordul privind crearea Comunității Statelor Independente (cunoscut și sub numele de Acordul de la Belovezhskaya). Însăși confuzia incipientă cu determinarea denumirii structurii interstatale în fază de creare, care pretindea că vine să înlocuiască URSS-ul decedat subit, vorbea despre absența în mintea părinților săi fondatori, care în plus la toate consumase la momentul semnării tratatului o cantitate apreciabilă de alcool, a unui concept bine gândit de organizare a spațiului post-sovietic. Mai târziu, președintele Putin a ridicat cortina de asupra misterului apariției CSI, specificând că comunitatea a fost creată pentru „divorțul civilizat” al țărilor post-sovietice, iar în rest totul este „gogoașă politică și vorbărie”.
Inițial, motivul principal care a stat la baza creării CSI a fost o luptă banală pentru putere a liderilor celor trei republici sovietice slave care, din interes politic personal, au îngropat fără ezitare Uniunea Sovietică. Concomitent, apariția CSI era justificată prin necesitatea atenuării sentimentului de frustrare a filistinului sovietic, buimăcit de prăbușirea colosului URSS. Și pentru ca motivul să fie mai justificat, a fost necesar să se adune cât mai multe foste republici sovietice în rândurile unei organizații cu pretenții de substitut. Noii lideri ai tinerelor state post-sovietice, majoritatea provenind din nomenclaturile de partide republicane, rapid și-au dat seama că CSI, ca organizație interstatală care a reunit vechile cunoștințe din nomenclatura comunistă, le-ar putea întări semnificativ puterea personală în republici. Prin urmare, deja în decembrie 1991, șefii a 11 foste republici sovietice: Azerbaidjan, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Ucraina (Letonia, Lituania, Estonia și Georgia au lipsit), semnată la 21 decembrie 1991 Declarația de la Alma-Ata, care a marcat crearea CSI. După ceva timp, Georgia a intrat în CSI, dar ulterior a părăsit-o lângă Ucraina.
Principiul 2.5 privind atitudinea față de CSI
Astfel, după prăbușirea URSS, spațiul post-sovietic a fost ordonat după principiul 2,5. Primul grup de noi state independente s-a constituit din majoritatea fostelor republici sovietice, care au devenit parte a CSI, recunoscând astfel rolul principal al Rusiei în această organizație și implicit în tot spațiul post-sovietic. A doua grupă a fost constituită din republicile baltice, care au refuzat categoric să aibă vreo legătură politică strânsă cu fosta metropolă, îndreptându-se spre crearea unui stat național european. Jumătatea drumului a fost aleasă de Georgia și Ucraina, care au trecut în timp de la flirtul cu CSI la abandonarea acesteia și la opunerea deschisă dictatului Rusiei în spațiul post-sovietic.
Citește analiza integrală AICI