Analiză de Dionis Cenușa
Sancțiunile împotriva Rusiei, deși tardive, constituie, după acordarea asistenței militare, cel de-al instrument vital pe care Ucraina mizează în lupta împotriva invaziei rusești. Primele sancțiuni occidentale cu impact economic sesizabil au fost declanșate îndată după recunoașterea independenței regiunilor separatiste din Luhansk și Donbas de către Rusia (pe 23 februarie). Celelalte au urmat rapid după începerea războiului, pe 24 februarie.
Chiar și după peste trei săptămâni de război, liderul ucrainean Volodymyr Zelensky readuce în discuție faptul că Occidentul a întârziat cu sancțiunile. În viziunea lui, acestea puteau fi introduse preventiv pentru a descuraja Moscova (Interfax, Martie 2022). Dar acest demers a fost ignorat pe ambele maluri ale Atlanticului. Deși regimul de sancțiuni a fost elaborat și coordonat în avans, aplicarea lui precipitată era considerată la Washington și în capitalele europene drept slăbiciune tactică, care le-ar fi redus din eficacitate. În schimb, accentul a fost pus pe negocieri directe cu Rusia, folosite de cea din urmă pentru a simula bunăvoință până la demararea asaltului militar asupra Ucrainei (concomitent de pe trei fronturi – Nord, Sud și Est). Totuși, aflate în vigoare, sancțiunile lovesc în economia rusească, dar încă nu produc impactul necesar pentru a stopa distrugerile, pierderile umane și ocupația rusă în Ucraina.
Practic, toate sancțiunile cu excepția blocării exporturilor de petrol, gaze naturale și cărbune au fost puse în mișcare în perioada 23 februarie – 22 martie. Spre deosebire de SUA, care aг renunțat la achiziția de resurse energetice comercializate de Rusia (WhiteHouse, Martie 2022), statele UE ezită să facă mișcări bruște în aceeași direcție, din cauza dependenței energetice excesive față de Rusia. UE și statele membre se pregătesc să scape de dependența de gaze naturale (2/3) până la finele lui 2022 și caută soluții pentru a înlocui importul de petrol și cărbune, inclusiv prin sporirea investițiilor în regenerabile până în 2030. În realitate, procesul de diversificare a importurilor de resurse energetice în UE ar fi trebuit să înceapă 8 ani în urmă, îndată după rapturile teritoriale comise de Rusia în Ucraina (Crimeea, teritoriile separatiste din Luhansk și Donbas) și în loc de promovarea gazoductului Nord Stream 2 și reînnoirea contractelor pe gaze cu Rusia. De asemenea, sancțiunile împotriva oligarhilor ruși cu confiscarea activelor își aveau rostul deja doi ani în urmă, după tentativa de otrăvire a lui Aleksey Navalniy (în 2020). Nu în ultimul rând, sancționarea cuprinzătoare a regimului lui Lakashenko, care a jucat un rol esențial în lansarea invaziei rusești, era justificabilă în 2021, după aterizarea forțată a avionului Ryanair și provocarea crizei migranților la frontiera cu UE (IPN, Noiembrie 2021). Neaplicarea preventivă a sancțiunilor în aceeași măsură ca și nesancționarea la timp și potrivită a Rusiei și aliaților săi geopolitici (regimul lui Lukashenko) pentru acțiunile comise au alimentat senzația de impunitate la Kremlin și l-a determinat pe Putin să înceapă un război total împotriva Ucrainei.
Vezi analiza integrală AICI