Solidaritatea europeană, testată de criza gazelor rusești

0 13

Editorial semnat de Ionuț Iamandi

Războiul din Ucraina a readus în atenție o problemă care era cunoscută demult – dependența europeană de gazele rusești. Mai întâi s-a evocat posibilitatea impunerii unor sancțiuni europene, apoi Moscova a redus livrările, ceea ce a produs panică în anumite capitale occidentale. Ce pot face europenii pentru a scăpa de șantajul Rusiei și cât de tare ar trebui să se teamă de iarna care vine?

Rusia amenință cu tăierea gazelor

Este 06.00 dimineața și acul a mișcat. După o oră, s-a stabilizat undeva aproape de 30.000 de MWh/h. Este aproape exact cât fusese în urmă cu unsprezece zile, înainte de închidere, pe 10 iulie 2022. Inginerii germani răsuflă ușurați.

Despre ce este vorba? Atunci, pe 10 iulie, Gazprom iniția lucrările de întreținere la vestita conductă Nord Stream 1 care aduce gaze rusești în Germania, pe sub Marea Baltică. Lucrările au presupus sistarea oricărei livrări de gaze. Europenii s-au temut că la finalul lor, rușii nu vor mai pompa nimic pe conductă, punând astfel și mai multă presiune pe aprovizionarea europeană cu gaze, și în mod particular pe Germania, după ce lunile trecute Gazpromul le oprise furnizarea unor state precum Finlanda, Polonia, Danemarca, Polonia sau Bulgaria, care nu-și plăteau gazele în ruble. Temerile au fost infirmate, rușii au reluat aprovizionarea. Până la urmă, reluarea furnizării a depins într-o anumită măsură și de Occident, pentru că o componentă importantă a reviziei era o turbină reparată în Canada. Dar din cauza războiului declanșat în Ucraina, Rusia era sub sancțiuni, și canadienii au ezitat o vreme să returneze turbina – ceea ce totuși în cele din urmă s-a întâmplat, la intervenția Germaniei, cu tot protestul public exprimat de președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski.

Problema este însă că un flux de 30.000 de MWh/h este deja sub cei aproximativ 70.000 de MWh/h, cât livra Gazprom în primăvară pe Nord Stream 1. Iar la ora la care scriu pe agențiile de știri circulă o depeșă potrivit căreia Gazpromul tocmai a anunțat că va reduce la jumătate și acest flux, începând de miercuri, 27 iulie. Reducerile, operate sau în curs, survin în momentul în care țările europene încearcă pentru iarna 2022 – 2023 să își facă din timp stocuri mai mari de gaze față de toate iernile precedente. După cum anunța Comisia Europeană, rezervele vor trebui să fie de data aceasta de minimum 80% din capacitatea de stocare a fiecărei țări membre, până la 1 noiembrie 2022. Scopul e ca Europa să treacă iarna cu bine, chiar dacă Rusia oprește cu totul furnizarea gazelor.

În martie, la ieșirea din iarna trecută, stocurile europene erau în medie puțin peste un sfert din capacitate. Luna trecută, în iunie, ajunseseră la jumătate și în săptămânile următoare urcau spre două treimi. Atunci au apărut iarăși sincope, din cauza unor probleme cu care s-a confruntat unul dintre  furnizori (Norvegia) și a consumului ridicat de energie în Europa occidentală, determinat de folosirea intensivă a instalațiilor de aer condiționat pe perioada de caniculă. Au urmat lucrările de întreținere la Nord Stream 1, în timpul cărora sistarea livrărilor nu a fost compensată de o majorare a fluxului pe conducta care trece prin Ucraina sau pe cea care trece prin Bielorusia. Așa încât, la momentul de față, sunt țări care se apropie sau depășesc deja pragul de 80% (Portugalia, Danemarca, Suedia), dar sunt și țări unde rezervele sunt doar la jumătate (Ungaria, Bulgaria, Croația, Letonia). În ce privește România, stocurile sunt situate puțin peste 50%, dar autoritățile dau asigurări că până în toamnă vor respecta recomandarea Comisiei Europene prin intensificarea și diversificarea producției interne. Premierul Nicolae Ciucă a spus că prin începerea exploatării de la Marea Neagră, capacitatea internă de producție de gaze naturale ar spori cu zece la sută.

O parte din stocurile făcute în Europa au provenit din importurile de gaz lichefiat. După cum arată o analiză făcută de The Economist, anul trecut Europa a importat 20% din gazul lichefiat vândut pe piețele mondiale. Anul acesta, cota europeană a ajuns deja la 30%. În cea mai mare parte, este vorba de importuri din Asia, făcute și pe seama unei cereri mai mici din partea Chinei, a cărei economie nu e refăcută complet după pandemia de covid. Comisia Europeană încearcă în același timp să introducă în joc și alți actori. Aici se încadrează și înțelegerea făcută cu Azerbaidjanul, care s-a angajat să își dubleze exporturile de gaze către Europa până în anul 2027.

Germania, statul UE care se teme cel mai mult de o „gazastrofă”. Oprirea completă a livrărilor ar fi însă costisitoare pentru Moscova

Toată lumea știe, pe propriile facturi, că după pandemie și după declanșarea celei de-a doua agresiuni rusești în Ucraina, din februarie 2022, economia mondială se confruntă cu o criză energetică fără precedent. De ce gazele joacă un rol central în această criză? Gazele reprezintă o miză și pentru Uniunea Europeană, și pentru Rusia. Pentru UE, explicația constă în faptul că gazele acoperă un sfert din necesarul energetic al continentului. O treime din aceste gaze sunt furnizate de Rusia – sau cel puțin așa era până în 2021. De partea cealaltă, gazele sunt pentru Rusia un joker politic important. Exporturile de petrol îi aduc Moscovei 10% din PIB; cele de gaze, doar două procente. Cu petrolul, Kremlinul nu se poate juca, este prea important pentru balanța comercială a țării, în schimb la gaze, robinetul se strânge mai ușor, cu pierderi controlate. Din acest motiv și Bruxellesul suspectează Rusia că „șantajează” Europa cu exporturile sale de gaze.

Însă după ce Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Europeană au început să renunțe la petrolul rusesc, Moscova a găsit cu greu parteneri de afaceri noi. A încheiat cu China o înțelegere, dar la un preț mult mai mic în comparație cu cel din contractele cu occidentalii. De aceea și pierderile din contractele de gaze cu europenii pot deveni semnificative pentru ruși, mai ales la prețurile de astăzi. În plus, conservarea puțurilor de gaze presupune la rândul ei un cost; una peste alta, exportul de gaze rămâne una dintre cele mai mari afaceri rusești, chiar dacă stă în umbra celei petrolifere. În 2021, Rusia a încasat din exporturile de gaze naturale peste 55 de miliarde de dolari, dublu față de 2020. După unele estimări, suma ar reprezenta cheltuielile pentru cel puțin două luni de război în Ucraina.

Dependența de gazele rusești nu este distribuită uniform în Europa. Cele mai expuse economii sunt cele ale Germaniei, Italiei și Austriei. Germania îndeosebi și-a bazat o mare parte a industriei pe folosirea gazului ieftin rusesc, și asta nu de ieri, de azi, ci de pe vremea Războiului Rece. Până de curând, aproape jumătate din importurile germane de gaze proveneau din Rusia; astăzi, e drept, proporția a scăzut la 35%, dar economia germană ar putea intra în recesiune dacă rușii taie gazele complet. Și după cum se știe, când economia Germaniei strănută, alte economii europene intră în comă. Multe afaceri europene depind de bunurile industriale produse pe gaz în Germania. Politicienii germani au căutat până acum să evite „gazastrofa”, după expresia lansată de The Economist, salvând de pildă de la faliment cea mai mare companie germană de import de gaze.

O mână de ajutor întinsă Germaniei, și implicit celorlalte economii europene, pare a fi inițiativa Comisiei de a scădea consumul de gaze la nivel european. Bruxellesul ar vrea ca țările membre să își facă planuri de reducere voluntară a consumului de gaze cu 15%, pe perioada august 2022 – aprilie 2023. Economisind în mai multe părți, se adună resurse pentru consum acolo unde este imperios necesar. „Țările care nu depind de gazele rusești trebuie să manifeste solidaritate faţă de cele care sunt forţate să facă eforturi pentru a le economisi din cauza riscului iminent de întrerupere a livrărilor”, a spus şefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Nu e greu de identificat la cine se referă. Beneficiară a eforturilor de economisire va fi Germania, în timp ce Franța, Spania, Portugalia și Grecia au manifestat deja reținere față de propunerea executivului comunitar.

Bravada de la începutul războiului din Ucraina, când liderii europeni anunțau sancțiuni la adresa Rusiei, a primit o replică usturătoare acum, când Rusia e cea care taie gazele, iar Europa are de luat măsuri interne. De aceea, în planul comunitar de decuplare controlată, rațională, de la gazele rusești, solidaritatea este un cuvânt cheie. În acest plan intră cooptarea Marii Britanii și Norvegiei. Ele nu sunt membre UE, dar sunt țări exportatoare de gaze care pot juca un rol în stabilizarea fluxurilor de aprovizionare. Apoi, capacitățile de stocare de gaze ale țărilor membre vor trebui gestionate unitar; mobilitatea gazelor trebuie asigurată, așa încât ele să ajungă acolo unde este nevoie, dintr-o parte în alta a Europei. Trebuie stabilită o ierarhie asumată a consumului, așa încât ultimii care pot ajunge să sufere de o eventuală criză a gazelor să fie spitalele, școlile, consumatorii casnici. Nu în ultimul rând, chiar și micile gesturi individuale de economisire a consumului energetic pot conta odată însumate la nivel european. Este și aceasta o formă de raționalizare a consumului energetic, poate mai eficientă decât raționalizarea impusă guvernamental, care poate stârni neîncrederea populației. Apoi, eforturile de acum pot fi conjugate pe viitor la strategia mai largă europeană de trecere la energia verde: Bruxelles-ul a avut în vedere diversificarea surselor energetice, în special în direcția celor ecologice dinainte de declanșarea crizei gazelor din acest an.

Costul solidarității europene, resimțit mai mult de țările sărace din est

O mare parte a solidarității cerute de Bruxelles a intrat deja în acțiune, încă din iarna trecută, dinainte de războiul din Ucraina. Este vorba de solidaritatea facturilor. Consumatorii individuali europeni plătesc același preț, indiferent de cât și de unde s-a umplut rezervorul național de gaze. De exemplu, în cazul României, unde producția internă ar reprezenta 90% din consum, gazul folosit la încălzire în gospodăriile particulare costă la fel ca în Franța. În același timp, guvernul de la București nu s-a străduit să compenseze prețul de piață, comunitar, al gazului mai mult decât cel de la Paris, cu toate că salariul mediu din România este mai puțin de jumătate față de cel din Franța. Până una alta, în iarna trecută, greul solidarității europene la gaze a fost dus de consumatorii individuali săraci ai Europei de est, care și-au achitat cum au putut facturile de trei ori mai mari la gaze față de iarna 2020 – 2021. Și sunt din păcate șanse mari ca acest scenariu să se repete și în iarna 2022 – 2023. În discuțiile din aceste zile de la nivelul liderilor europeni, guvernele est-europene, inclusiv cel român, ar trebui să introducă și acest aspect – pentru că în definitiv, prin definiție, Europa este o familie în care problemele sunt abordate deschis și democratic.

Citește mai mult AICI

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata