Comunitatea Statelor Independente, un proiect rusesc condamnat la dispariție
Editorial de Angela Grămadă
În perioada 26 – 27 decembrie 2022 în orașul Sankt-Peterburg s-a desfășurat Summit-ul informal al liderilor statelor CSI. Reuniunea ar fi trebuit să arate că aceasta organizație dominată de Rusia, care încearcă de ani de zile să o prezinte ca o alternativă la mai atractivele UE și NATO, este relevantă și viabilă, că Moscova se bucură de sprijinul partenerilor săi ex-sovietici chiar și în condițiile războiului din Ucraina.
Discursurile despre cooperare nu pot masca însă realitatea: CSI e o organizație depășită, în criză, care nu are perspective serioase pe termen lung.
CSI, un proiect care ar fi trebuit să mențină URSS în viață
Fostele republici sovietice care au aderat la CSI au crezut, la începutul anilor ’90, că apartenența la această organizație le garanta că interesele lor nu vor fi neglijate de către Moscova. Câteva dintre aceste țări „găzduiau” conflicte regionale mai mult sau mai puțin înghețate, iar Kremlinul se poziționa drept garant al păcii sau mediator pe termen lung în procesul de negociere. Altele doreau să prezerve acel statut de participant la decizii importante în sistemul de relații internaționale, iar alături de Rusia se puteau strecura în acest proces decizional. Doar Statele Baltice au refuzat vehement să facă parte din această organizație condusă de Rusia și au reușit să se integreze în proiecte de cooperare regională care funcționau după o logică diferită.
Comunitatea Statelor Independente nu trebuia să fie neapărat ceva nou. Mai degrabă trebuia să devină un loc unde fostele republici sovietice să își declare și să își mențină loialitatea față de același Kremlin sau de linia impusă de liderul acestuia. Schimbarea la față s-a produs doar formal, pe hârtie, dar nu și structural. Majoritatea liderilor statelor nou independente au fost forțați să accepte aderarea la CSI. Poate doar Kazahstanul și Belarusul aveau o atitudine de complezență și de susținere a noii organizații regionale, pentru că vedeau anumite avantaje. Restul republicilor foste sovietice au ezitat să își exprime susținerea publică imediată și doar constrânse fiind de anumite circumstanțe, de politică internă (lupte interne între vechea nomenclatură, care dorea să prezerve controlul asupra resurselor și noua elită politică, care promova alte idei) sau de securitate națională (conflicte regionale, unde Rusia apărea în calitate de mediator sau garant al păcii), au revenit asupra deciziilor inițiale, dar fără prea mult entuziasm. Georgia, Moldova și Ucraina au refuzat din start să ia parte la inițiativele cu caracter militar dezvoltate în cadrul CSI. La Organizația Tratatului de Securitate Colectivă – o altă inițiativă a Kremlinului, creată după modelul NATO – au aderat și mai puține state. Mai mult, anumite inițiative care aveau drept obiectiv avansarea unor mecanisme de cooperare economică aprofundată au fost oprite în anumite perioade chiar de Moscova pentru că afectau interesele financiare ale acesteia.
Georgia a părăsit organizația după războiul din august 2008, iar Ucraina nu a mai participat la inițiativele Comunității după anexarea Crimeei, adică din anul 2014. În anul 2018, Petro Poroșenko a anunțat că a semnat și a trimis spre aprobare Radei ucrainene decretul de ieșire din CSI. Oricum, Ucraina avea o situație specială, în condițiile în care deși era, alături de Rusia și Belarus, stat fondator al CSI, Rada de la Kiev nu ratificase vreodată statutul acestei organizații. Potrivit tratatelor CSI, o țară poate să depună cerere de retragere oficială, dar fiecare tratat sau convenție rămâne a fi obligatorie dacă nu există un denunț special pentru fiecare act ratificat de un for legislativ intern. Până la momentul actual Ucraina a denunțat aproximativ 20% din sutele de tratate semnate în cadrul CSI. Foarte multe dintre acestea au fost denunțate în anul 2022, procesul fiind accelerat de partea ucraineană în contextul războiului extins împotriva Ucrainei.
Republica Moldova a fost printre acele state care au semnat imediat statutul CSI, iar președintele de atunci, Mircea Snegur, a explicat că se spera ca aderarea la CSI să prevină conflictul care se prefigura în Transnistria. Războiul nu a putut fi evitat și a izbucnit în primăvara lui 1992. La doi ani după încheierea războiului, Parlamentul de la Chișinău a ratificat statutul CSI.
Republica Moldova nu a participat la reuniunea de la sfârșitul lunii decembrie; de altfel, decizia Chișinăului de a nu mai trimite reprezentanți la întâlnirile din cadrul CSI fusese anunțată de ministrul afacerilor externe și integrării europene, Nicu Popescu, iar președintele parlamentului, Igor Grosu, anunțase încă în luna mai că Republica Moldova își reduce activitățile în CSI din cauza războiului rus împotriva Ucrainei, dar și a obiectivelor de politică externă. Anterior, în luna martie, Maia Sandu susținea că retragerea din CSI va deveni posibilă în momentul în care țara pe care o reprezintă se va apropia de integrarea europeană. Între timp, Moldova a obținut statutul de țară candidată, dar o declarație oficială în sensul părăsirii CSI nu a fost făcută publică. Oricum, noul statut de țară candidată pare să nu fie incompatibil cu cea de țară membră CSI. De ce? Pentru că toate acordurile, directivele sau convențiile la care a aderat Republica Moldova în contextul procesului de apropiere europeană au fost analizate atent de parteneri pentru a evita incompatibilități pe viitor. Potrivit lui Janis Mazeiks, șeful Delegației UE la Chișinău, Moldova trebuie să analizeze aproximativ 200 de documente, dar pentru că incompatibilitățile sunt atât de puține, acestea nu creează dificultăți în îndeplinirea recomandărilor Comisiei Europene.
CSI, o organizație fără perspective pe termen lung
CSI a rămas un club al liderilor cu predilecții spre regimuri autoritare, cu mici excepții (se are în vedere aici Armenia, în care a avut loc în anul 2018 un transfer pașnic de putere de la o guvernare la alta, dar care este constrânsă să participe datorită contextului complicat din Nagorno Karabah). Interesele unor state membre se exclud reciproc, iar multe probleme dintre ele au rămas nesoluționate. Mecanismele de cooperare economică intra-organizaționale funcționează după modele depășite.
Citește mai mult AICI